Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Ultimul optzecist de Gheorghe Grigurcu


Afirmat cu întîrziere, după anul 2000, cînd seria optzecistă căreia cronologic îi aparţine părea a-şi fi făcut cunoscuţi de mai multă vreme toţi reprezentanţii relevanţi, Liviu Georgescu apasă pe o multitudine de clape ale claviaturii poetice, ca şi cum ar dori să-şi manifeste un surplus de energie acumulat în perioada de aşteptare. Medic de profesie, desfăşurîndu-şi în prezent activitatea la New-York, dar şi muzician şi pictor, d-sa întrupează o complexitate, un neastîmpăr ce se transmite textelor sub semnul unei aspiraţii de comunicare "completă". Nu e dispreţuită nici relativa proză a unei biografii schiţate în datele-i caracteristice: "La douăzeci de ani m-am îndrăgostit, deşi mă îndrăgosteam / în fiecare an. Dragostelor şi suferinţelor de atunci nu le mai găsesc / parfumul. Îmi amintesc doar că erau enorme. // La treizeci de ani mă sufocam, într-o ţară fără graniţe, fără speranţă / şi credinţă, doar cu gratii. }in minte că voiam să fug, să înot, / să urlu. Puteam mînca şi gîndaci fără să am nici o repulsie, / îmi răsunau în urechi versurile lui Blaga: munţilor, daţi-mi un trup. / Am fost un actor foarte bun în revoluţie, neaşteptînd nici o răsplată. Alţii au primit gloanţe. // La patruzeci aveam un copil, o meserie stabilă, idealuri neîmplinite, / într-un continent îndepărtat, dincolo de apele grele. / Trecerea de la copilărie la maturitate se face acum, spre cincizeci, / cînd nu mai ştiu dacă totul a fost o iluzie, / dacă ceilalţi au existat, dacă eu am fost toţi pe rînd sau deodată, sub marile voaluri Maya, o pace ca oglinda infinită" (Aproape departe). Ambiţia melancolică a unor atari confidenţe e însă rapid depăşită prin amplificarea aparatului poetic. E pusă în funcţiune o maşinărie tot mai complicată care elimină confesiunea nudă, bruiată de sunetul motoarelor metaforice. Intensitatea morală ajunge a fi sugerată indirect, printr-o tonalitate retorică. De parcă poetul şi-ar ridica vocea pentru ca aceasta să se audă în "vacarmul muzical" ce l-a stîrnit, al "viselor declanşate cu un click, al hormonilor "dezlănţuiţi de o atingere / pe un touch-screen sau pe o tastatură ritmată": "Afară grădinile sunt colorate cu sînge de vii şi morţi. / Afară e vidul pur al îngerilor, embleme de săgeţi şi de os, / e sabia nunţii. (...) Afară e viaţa şi noaptea albă de urale. / Afară lumea se pierde în zugrăveli fără rost. / Afară sunt mai trecător ca roua, mai slab ca frunza / şi mai orb ca fierul" (Afară). Viaţa lăuntrică e astfel livrată acestui "afară", plin de feeria unor impredictibile, nesecate metamorfoze. În aşa măsură seducătoare, încît fiinţa nu ezită a se contopi cu neînfrînatul flux imagistic, a deveni una cu substanţa lui oceanică, încrustată cu referinţele unei civilizaţii de alexandrinism tehnicizat, nu fără uşoare nostalgii naturiste ca o floare prinsă la butonieră: "ventuzele fluviului mă absorb - ţintă acvatică de tras cu puşca / valul îmi sfîşie pielea cu mandibule de crustaceu / ape tulburate cu aberaţii genetice şi nativităţi distrugătoare / ţintă de hăcuit cu harponul în pelicula de opt milimetri / înaintez electrocutat cu peşti electrici în gropile de potenţial / apocaliptic / în echilibru pe marginea ferestrei la etajul 101 / aud tînguiala miilor de gloanţe / lagăre aeriene şi şarje de oţel lichid / tornade cuibărite-n flori de cîmp / aripa ciuruită fumegă după cortină / recviemul topit" (Asalt II). Se conturează astfel un vizionarism materialist. S-a vorbit în legătură cu producţia în cauză despre "scenarii arhetipale" şi "iluminări", despre o "apostrofă profetică a escatonului" etc., ceea ce nu înseamnă că materia cu care operează bardul nu e precumpănitor una a percepţiei senzoriale, cu o densă textură trupească. "Viziunea spiritualistă" e o perspectivă dedusă ori adăugită, nu un factor iniţial. Apropiat de Caraion cu a sa lamentaţie întunecată, de ins robit fără izbăvire lumii fizice sau de primul Alexandru (Ion) cu aceeaşi cruntă depoziţie de damnat, Liviu Georgescu îi deploră pe "oamenii acestei planete însingurate" nu pentru că n-au parte de o salvare transcendentă, ci pentru că îşi reduc existenţa psiho-fizică aidoma unor "măşti învinse, oase triste în retragere spre ele însele". Aşadar prăbuşirea unei materialităţi cîndva înfloritoare într-un stadiu entropic. La modul d-sale simfonic, Liviu Georgescu aude "materia plîngînd": "pînă cînd rămîne doar osul jefuit de carne, / pînă cînd mai rămîne doar carnea jefuită de gînd, / pînă cînd rămîne doar gîndul jefuit de bunătate, / pînă cînd nu mai rămîne decît bunătatea văduvită de El, / cel care ne-a părăsit într-un univers mineral / în luptă eternă cu mişcarea, în încleştare infinită cu materia, / în celula sferică a creierului, pe scara transparentă a acizilor nucleici, / retraşi în propriul gînd şi în propriile oase // în timpul lui a fi peste timpul lui a nu fi" (Oase triste în retragere spre ele însele). Apocalipsa montată cu predilecţie e un prilej de a prezuma criza universului concret, simbol generalizat al spaimei de suferinţă şi de extincţie pe care o încearcă făptura umană. O colecţie de cruzimi prezentate cu rea satisfacţie se întemeiază tocmai pe conexiunile carnale cu ambientul, pe visceralitatea durerilor pe care le suportă omul şi pe propagarea acestora în mediul anorganic. E un circuit doloric în beneficiul unei agonii în accepţie nonspirituală: "oameni imaginari oameni reali / în balansul lepros şi sterilitate vibrantă / aşteptînd moartea ca o răsuflare din pieptul de bronz / să cadă peste ceilalţi / cînd în lacrimă plîng vieţuitoare necunoscute / şi bufniţe ne privesc din semne de ortografie / pe străzi luminate cu lămpi de carne / luna zace pe coroane de spini răsucită în haos / libertatea sădită odată în suflet se învăluie cu fărîme de muşchi / cu ecouri ascuţite de ogari în oglinzile ciobite / cu cenuşa din gene şi blestemul Atlantidei // sorii îşi lasă în univers amorţeala // şi deodată sunt pătruns de un cîntec metalic / îngreunat cu nori de siliciu şi lava blestemului / în melcul de zgură / stîncă şi pămînt scufundate pe scări şi spirale / în auzul de apă" (Continent surpat). Performanţele acestei dezagregări fără rest sunt amănuntele ei plastice surprinse de un ochi îngheţat, în aşa fel încît imaginarul capătă alura obiectivităţii. Lirismul are un caracter centrifug, se detaşează de emitentul său prin fiorul ororilor maxime. Mareele barbare înfulecă tot ce fiinţează, corbii înşurubează cadavrele pe un cîmp metalic, de sub burţile cailor se propagă un jaf ca o vînătaie, oraşul e ridicat de meduzele viscolului, oglinzile crapă de întuneric, viaţa se ghemuieşte în sine aidoma unei păpădii.

Acest univers imanent căruia nu i se potriveşte nicio explicaţie e ca o broască de uşă căreia nu i se potriveşte nicio cheie. Formulele tradiţionale alunecă pe deasupra suprafeţelor energiei sale fără niciun efect, conturînd un trecut lînced ("Pentru sute de ani pereţii bisericilor au plîns fără chip, au plîns în balanţă pe talgerul gol cu atîta sfinţenie încît se auzeau zefiruri prin pîntecul gravid, sfinţii prin nesfîrşitele convertiri, bibliile tipărite pe coajă de arbori, tînguiala Anei, zborul lui Manole" - Istorie şi fapte) ori un lamentabil viitor: "Mîine soarele va răsări sub nori / şi lumea va fi o simplă fosilă. / Ninge de anul nou, fără colindători, / buhaiul îşi plînge singur de milă" (Înainte de final). Inadecvarea, disonanţa, discordanţa constituie normele de funcţionare ale poeziei în discuţie, producătoare la acest mod al unui negativ abrupt, sub chipul unor masive conglomerate de imagini inospitaliere. Poetul mizează pe demonia unei anticreaţii, violentînd cu sistem valorile socotite pozitive, trecînd în zona abjectului, dejectului, infectului cu o înlesnire discursivă totuşi, cu un gen de graţie ce sugerează pe alocuri frăgezimea unor picturi suprarealiste. Ilogismul se echilibrează prin sine însuşi: "Piramide de cranii în Eldorado latin / piramide în junglă / bătălii şi inchiziţii / galioane se întorc prin fibrele optice / cu inima smulsă din pieptul încă pulsînd - / broaşte îmbrăcate în pielea broaştei învinse // aleargă girafe în flăcări prin visul din oul crăpat / coride cu tauri de ipsos sub lupa încinsă - desfrunzire de vise // Flamenco: dansul-vibraţie şi volute de calcar / dansul compus din paşii de lemn / miniaturi cubiste // oglinzile intră în pivniţele luminii / în jazul figurilor de metal / în carteziene ospicii ale formei / în elizee fantasme ale adîncului" (Coloniile abstracte ale formei). Dar Liviu Georgescu nu e interesat, cum arătam mai sus, a se mărturisi, adică a oferi spectacolul unui eu nud, ci mai curînd a se proiecta asupra exteriorităţii, a se consubstanţia cu aspectele acesteia, conectîndu-şi energia subiectului la tabloul siderant al absurdului cosmic. Ori a dispărea în vria absurdităţii transpersonale (o modalitate de sinucidere în efigie): "Cîntecul curge şi saltă / se domoleşte pe ape plutind în trupul meu. / Presimt succesiunea sinucigaşă a anotimpurilor / şi flautul întunericului, / simt foşnetul curgerii planetare - / asfinţitul ca o lacrimă de înger. // Şi în privire - convoaie de copaci şi zgîrie-nori / dansul păpădiei / şi plînsul peniţei / în tuşul care-mi înfăptuieşte dispariţia" (Hipersensibil). De cele mai multe ori asistăm la starea de criză a unei lumi ce se mistuie în condiţia sa de fizică delirantă, de apocalipsă rece a substanţelor: "Înserarea se lasă pe aripile unui vulture pleşuv. / Umbrele taie lumina în creierul primenit pentru viziuni. / Dincolo de coama vegetaţiei linia orizontului se diluează / pînă la un fum subţire ca firul de mătase / şi se scurge lent din scoica timpului. / Timpul se deapănă singur din pulpele de cristal / ale unui fluture răstignit în nemişcare" (Dincolo de nemişcare). O ebuliţie deopotrivă a timpurilor şi spaţiilor, a organicului şi anorganicului, a tuturor convenţiilor conştiinţei noastre e înscenată ca o himerică revanşă în faţa unei fenomenologii fără sens. De menţionat şi reflexul profesional ce alcătuieşte în marginea dezastrelor fişe clinice: "pipete pasteur picură cucuta zilei pe limbile frunzelor / alunecă formulele delirului prin pîlniile ruginite de eter / într-o chimie organică sintetizînd monştrii în eprubete". (Asalt II ). Sau: "Viscerele şi pieile tăbăcite, foiţele de piersică / ale obrajilor sunt disecate şi rearanjate sub microscop" (Text din Umbria). Sau: "În Salonul numărul 6 cîlţii se înfundă în goarna de purpură. / Şi peste tot bîntuie malaria nopţilor albe, / inflaţia cuvintelor, fiere vărsată" (Prin venele desprinse). Este încă o probă de exteriorizare, id est de antilirism. Flegmatic asemenea oricărui creator în duhul unei demonii asumate, Liviu Georgescu aspiră către o expiere răsturnată, către dizolvarea antimistică în procesele inepuizabile ale materialităţii.