Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Umanitatea pierdută a secolului XX de Gina Sebastian Alcalay


Cînd anchetatorul din Zero şi infinitul, romanul de faimă mondială al lui Arthur Koestler, încerca să-l convingă pe deţinutul politic Rubacioff, alias Buharin, să renunţe la scrupulele lui morale şi sentimentale mic-burgheze şi să-şi recunoască activitatea criminală contra-revoluţionară, el pleda de pe poziţiile "raţiunii" şi "logicii" duse pînă la capăt, în realitate ale acelei raţionalităţi delirante reduse în esenţă la cîteva obsesii şi idei fixe pe care s-au bazat regimurile totalitare ale secolului XX, în acţiunea lor devastatoare.

Cum se face că instaurarea încrederii în forţa nelimitată a raţiunii şi a ideii de progres care, odată cu primele cuceriri ale ştiinţei moderne, a luat locul credinţei în supranatural, creînd postulatul unităţii speciei umane în locul perierarhizării ei, cum se face că aceste teze de sorginte carteziană a secolului Luminilor au dat naştere regimurilor totalitare cele mai implacabile din istorie, care nu s-au sfiit să le batjocorească, să le pervertească şi denatureze cu cinism, pentru a justifica în numele lor cele mai mari crime şi fărădelegi, de la minciună, jaf şi umilinţe nesfîrşite pînă la genocidul pe calea Holocaustului, lagărelor de concentrare şi exterminărilor în masă, care au refuzat calitatea de om unor zeci de milioane de indivizi?

Acestea sînt cîteva din întrebările care l-au frămîntat pe filozoful evreu-francez Alain Finkielkraut şi la care a căutat să răspundă în cartea sa Umanitatea pierdută - eseu asupra secolului XX.

Toate marile sisteme totalitare, arată Finkielkraut, şi-au afirmat voinţa de a schimba omul (crearea "omului nou"), de a purifica umanitatea: comuniştii, pe calea luptei de clasă, a desfiinţării proprietăţii individuale şi exploatării omului de către om; naziştii, pe baza ideii rasei superioare, adăugată la teoria lui Darwin despre evoluţie, ceea ce implica pentru ei, atît în teorie cît şi în practica de zi cu zi, anihilarea de pe faţa pămîntului a evreilor, rasa inferioară, impură, cauza tuturor relelor ca şi a tuturor specimenelor "slabe", asociale - idee preluată în germene de la Nietzsche.

Iată cum s-a confirmat în invenţia politică a secolului XX, totalitarismul, un aforism al lui Chestterton: nebuni nu sînt cei care şi-au pierdut uzul raţiunii, ci cei care au pierdut totul în afară de raţiune. Piezînd omenia din cauza unei raţionalităţi sterpe, desprinse de viaţă (ceea ce, spre deosebire de Sartre, îi repugnă lui Camus cînd zicea ceva de genul: dacă aş avea de ales între justiţie şi mamă, aş alege-o pe mama) regimurile totalitare - şi, din păcate, nu numai ele - au pervertit totodată şi ideea de progres în măsura în care ea a intrat în contradicţie cu aceea a demnităţii umane. Progresul, în viziunea multor politicieni de ieri şi de astăzi, transformă toţi oamenii în mijloace pentru urmărirea unui ţel care-i depăşeşte; ori, ideea de demnitate implică, aşa cum a văzut-o şi Kant, postulatul după care soarta lor, a oamenilor, trebuie să reprezinte întotdeauna scopul, niciodată doar mijloacele pentru atingerea lui.

În plus, ideea de progres în forma în care s-a încetăţenit în secolul XX, cu implicita încredere în capacitatea omului de a fi total stăpîn pe destinul său, conţine în faşă şi obsesia acţiunii destructive a duşmanului din umbră, această obsesie paranoică crescînd proporţional cu grandoarea viziunii despre om. Dacă omul-demiurg este acela care făureşte istoria - uneori pe seama şi împotriva semenilor lui - de unde vin eşecurile, regresiunile? Tentaţia este mare de a le atribui unor forţe ostile, oculte, de unde toate vînătorile de vrăjitoare cunoscute.

Odată cu dispariţia celor două mari sisteme totalitare care s-au constituit în flagelul secolului XX, spune Finkielkraut, omenirea trebuie să tindă spre mai mult decît o morală strict umanitară. Mai mult ca oricînd, evenimentele din ultimii ani, precum cele din Bosnia, Rwanda etc., au dovedit că umanitarismul are nevoie de sînge şi mediatizare: învăţînd din rătăcirile lor mai vechi şi mai noi, adepţii lui nu mai vor să se angajeze decît în cunoştinţă de cauză, aşteaptă deci ca situaţia să fie clară, catastrofa sigură iar victimele suficient de numeroase şi agonizante pentru ca indignarea să se poată manifesta. Marile dezastre, masacrele incontestabile nu mai impresionează, umaniştii se ţin la o parte înainte ca teribila limpezime a Răului să fi împrăştiat toate umbrele şi confuziile. Bunătatea aceasta, deci, devine implacabilă, sentimentalismul capătă nuanţe de cruzime. Aşadar morala umanitară nu mai este suficientă, mai importantă decît ea pare a fi instaurarea unei morale politice, voinţei de a uşura suferinţele trebuind să-i preceadă aceea de a proteja libertatea, de a transforma lumea în-tr-un loc habitabil pentru toţi.

Mai mult ca oricînd, am avea nevoie de instaurarea unei asemenea concepţii politice, care, pusă în practică, să ajute la evitarea a tot ce e mai rău în toate regiunile turbulente ale lumii.