Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poşta redacţiei:
Umbra ta vine încet cu moartea la pachet de Horia Gârbea

Lăcrămioara Andrei. Poeziile trimise, în număr de trei, constituie o mostră insuficientă. Totuşi, am tras unele concluzii văzînd şi proza pe care o scrieţi. Schiţele sînt complet nesemnificative. Nu se petrece nimic în ele. Prima e un fel de monolog al unei femei care vrea să-şi modifice look-ul, a doua e un dialog sămănătorist, rural, în jurul unei vaci – mai exact a unei juninci de culoare neagră! – cu regionalisme de faţadă şi exprimări de genul: Pe tâmple îi curgeau zăpezi. Poeziile suferă din acelaşi motiv, mai puţin evident dar existent: nu exprimă nimic care să stîrnească o emoţie. Ele curg cam aşa: Îmi vinzi iluzii în fiecare zi/ şi nu plătesc un preţ prea mic/ răbdarea mea nu încape într-o zi/ umbra ta vine încet/ cu moartea la pachet,/ e devreme,/ pantofii mei se mişcă/ greu,/ locuiesc într-o cochilie/ de melc unde moartea/ nu încape. (Umbra la pachet). Acest text se poate termina oriunde şi mai putea continua oricît în acest fel. Încercaţi, e sfatul pe care-l dau adesea, să vă puneţi în locul celui care ar citi scrierea dvs. De ce ar parcurge-o? Ce află relevant dacă vă citeşte, faţă de situaţia în care nu v-ar citi? Stăpîniţi-vă tendinţa spre exaltarea unor banalităţi absolute, comunicaţi ceva care să tulbure, să amuze, să înspăimînte etc.

Daniela Pârvu. Regret că în oraşul Iaşi, unde am fost recent şi am întîlnit poeţi buni, se scriu poezii atît de aberante ca ale dvs. Raporturile logice sînt sfărîmate fără milă, comparaţiile sînt anapoda: Suntem trişti şi învinşi/ dacă în faţa sărutului închidem ochii/ aşa cum spre moarte nu mergem cu ochii deschişi/ şi nu ştiu pe care ţărm şi cine spunea/ că viaţa nu-i decât un semn de carte,/ între două canoane şi ceva… Chiar dacă „spunea cineva” că viaţa nu-i decît un semn de carte între două canoane şi ceva (sic!) nu trebuie să-l citaţi pe acel cineva. Probabil era nebun. În alt poem, aiurelile capătă rime: nu ne-am văzut niciodată dar noi ne-am iubit, (cum aşa?)/ dacă fac eu doi paşi, tu poţi găsi ieşirea, (dar dacă faceţi trei?) / cuvintele mele mor la picioarele tale subit,/ ca pe o sârmă ghimpată le simt biciuirea... A cui biciuire? A cuvintelor – nu, că au murit – a picioarelor sau a sîrmei ghimpate? Am vizitat şi pagina dvs., indicată prin link, şi am observat că păreţi o persoană cumsecade, care dă şi o reţetă foarte promiţătoare de „tiramisu la pahar”. De ce vă stricaţi imaginea cu aceste „poezii” insane?

Mariana Bendou. Am observat din pagina FB pe care mi-aţi indicat-o că aţi luat Marele Premiu (sic!) la Concursul literar Memoria Slovelor. Nu vă felicit pentru performanţă, iar juriul nici atît... Mă întreb cum scriau cei care nu au luat premiu! Căci iată ce găsim în poezia dvs. premiată, un cumul de absurdităţi care nici nu au legătură între ele: un câine furios alunga trecătorii/ din minte / mârâind printre plasa (sic!, printre plasă şi ce?) cu vise/ prea multe lucruri nepermise/ sărmane suflete captive/ şi închise/ râul curgea printre galben (sic! printre galben şi ce?)/ cuminte/ copacii valsau câte doi/ un pas înainte/ un pas înapoi. (…) încă verde menta/ pusă în buchet/ de profet/ numai bună de sărutat/ şi de strâns la piept! Cum e un buchet de profet? Iar valsul sigur e în trei paşi! Lăsaţi menta şi lucraţi la mental. E posibil ca un cîine furios să vă fi alungat din minte nu trecătorii, ci sensurile. Pînă vă dumiriţi, faceţi un pas înapoi, precum copacii dvs. care valsează în doi timpi şi puneţi mîna pe carte.

Alexandru Petrea. Proza dvs. începe foarte prost, cu un anacolut şi o frază zornăitoare: Cu nişte pagini de jurnal nu mai face nimeni mare brânză, mai ales dacă ţi-ai (corect şi-a!) ales meseria de scriitor. Fieştecare (sic!) personaj rapace sau bleg (ar rezulta că bleg e antonim cu rapace?!) îşi deţine propria nebunie haină ori dulceagă şi, drept urmare, are posibilitatea asurzitoare (sic!) de a şi-o desena pe o foaie de hârtie. După aceste două fraze imposibile, textul continuă încă şi mai prost. O numiţi degeaba „povestire”. Nu are acţiune, nu are personaje, nu are sens. E un fel de eseu dezlînat emanat de o gîndire confuză.


Aştept în continuare textele şi opiniile dvs. numai la adresa email: posta.romlit@gmail.com

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara