Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Umor şi metafizică de Luminiţa Marcu


Foarte greu ar fi fost de găsit în voluminosul roman Povestea marelui Brigand, din 2000, semnele romanului apărut acum, Simion liftnicul. Petru Cimpoeşu îşi aplică de astă dată o drastică cenzură şi rezultatele se văd. Au dispărut pasajele plicticoase şi dezlînate şi o dată cu ele tendinţa de a scrie lung. în Simion liftnicul, Petru Cimpoeşu are timp să scrie scurt, romanul pare lucrat, corectat şi reluat, e o mică bijuterie de umor sec, de ironie şi parodie bine ţinute în frîu, o frescă în linii esenţiale a societăţii româneşti postdecembriste.
Romanul nu are o singură poveste, ci mai multe, după principiul povestirii în ramă şi poate nu întîmplător locul în care personajele se adună să-şi spună păsurile de oameni ai tranziţiei se numeşte, în limbajul conspirativ al celor doi îndrăgostiţi clandestini, Hanul Ancuţei. Cartea e subintitulată "roman cu îngeri şi moldoveni" şi dincolo de comicul celor două substantive alăturate, prepoziţia are un rol foarte important. Pentru că este vorba despre o carte cu foarte multe ingrediente, după o reţetă gastronomică apreciată de consumatorul actual: cît mai multe elemente ambalate împreună şi uşor de consumat. Important aici este conţinutul, ce fac şi mai ales ce spun aceşti moldoveni şi mai puţin tehnica narativă care nu e spectaculoasă. Un observator atent şi un ascultător fin se plimbă prin diversele apartamente ale unui bloc din Bacăul zilelor noastre şi înregistrează sunetele şi gesturile cotidiene. Nu o face cu maximă fidelitate, dar nici cu intervenţii auctoriale. Foloseşte însă un fel de amplificatori de sunet şi încetinitori de imagine, în aşa fel încît cititorul poate vedea un spectacol descompus. Limbajul personajelor se desface şi lasă la vedere resorturile comice din spatele gesturilor fundamentale, reziduurile de limbă de lemn dintr-o conversaţie amoroasă, toată meschinăria ascunsă în celulele nu tocmai etanşe ale unui bloc de locuinţe. Genul proxim al acestui tip de roman ar fi interbelicul Carlton al lui Cezar Petrescu, iar diferenţa specifică, modelul optzecist al înregistrării şi al efectului de realitate. Comicul seamănă cu acela al lui Ioan Groşan, dar fără rezonanţa istorică şi jocurile textuale din O sută de ani de zile la Porţile Orientului.
Pentru că obiectul predilect al romancierului Petru Cimpoeşu rămîne mereu realitatea, deşi nu realism în sensul tradiţional al cuvîntului ne oferă acest roman cu tuşe îngroşate şi parodie metafizică. Blocul cu opt etaje de pe strada Oilor (fostă Euler) din municipiul Bacău poartă în pîntecele lui o lume atinsă de un milenarism mic, care nu duce nici la tragic şi nici măcar la grav, ci la o agitaţie rezolvată comic pe spaţii limitate, spaţiile locative ingrate moştenite de la vechiul regim şi devenite acum o problemă existenţială din cauza costurilor întreţinerii. Restanţierul tipic (poate un viitor personaj clasic avînd în vedere reprezentativitatea) este domnul Elefterie Popescu, jucător pasionat de jocuri de noroc, ultimul deponent la Caritas, aşteptînd acum izbăvirea de la 6 din 49 şi imaginîndu-se într-un Cielo în timp ce merge abătut pe propriile picioare şi calculează cîştigul sigur la ultima tragere ale cărei numere le-a visat. Consoarta sa, doamna Gleofina face teste de fidelitate din jurnalul local şi crize de gelozie încheiate cu jurăminte pe Biblie, după care ambii se tratează cu Rudotel şi cafea tare, alternativ. Totul se petrece în spaţiul unei garsoniere în care progeniturile, două fetiţe, încearcă să-şi facă temele. Atmosfera nu e sordidă ca în filmele româneşti de gen, ci curat comică, pentru că autorul se fereşte cu îndemînare de orice demonstrativism.
Grupul intelectualist e alcătuit din doamna Pelaghia, o femeie adulteră care se roagă pios pentru sănătatea soţului Costică şi are discuţii teologice cu un domn al cărui nume îl trecem sub tăcere, specialist în calculatoare, pentru care Dumnezeu e hard-ul, Sfîntul Duh, soft-ul, iar Isus, interfaţa. Urmează profesoara stagiară Zenovia Sempronian, care le dă elevilor să scrie o compunere despre suflet şi-l vizitează asiduu pe elevul genial Temistocle, vecin cu Nicostrat Zăvorîtul, specialist în tehnici Kama-Sutra în care o iniţiază cu plăcere şi pe tînăra dirigintă. Domnul Toma de la 4 ascultă radio BBC şi-şi luminează vecinii îndobitociţi de talk-show-uri, iar profesorul de ştiinţe naturale Eftime experimentează tehnici atractive de predare în timp ce e hărţuit pentru o paternitate inexistentă de eleva Lenuţa Ciobanu care seamănă cu Pamela Anderson. Doamna Alis ascultă Corina Chiriac, dar doamna Evlampia pune Simfonia a V-a la maximum ca să vadă lumea cît e de melomană. Domnul Anghel e ultimul funcţionar corect, dar din păcate e chinuit de o scabie rebelă. Domnul Ilie ar fi un boem pentru că e în felul lui un artist, a cîntat într-o formaţie, a încercat viaţa la ţară, dar toată excentricitatea lui se consumă acum în asamblarea unei vechi motociclete, probabil un vis de rocker, din care piesele cad una cîte una. Nu trebuie uitat un alt personaj memorabil, perechea restanţierului, domnul Ion-şeful-de-scară. Fost securist, se şopteşte, de fapt un simplu electrician în cadrul instituţiei.
Toate aceste personaje cu nume imposibile, centripete prin forţa lucrurilor pentru că sînt locatarii aceluiaşi bloc de pe strada Oilor, îşi află în persoana cizmarului Simion de la parter un păstor ciudat. Toată nevoia de spiritualitate a unei lumi construite ca în desenele animate, toată degringolada sufletească în care Biserica a fost de mult înlocuită cu Loteria Naţională, pare că îşi va găsi un nou centru, în chiar inima blocului, în liftul în care acest schimnic de ocazie s-a claustrat spre disperarea locatarilor de la etajele superioare. Şedinţa de bloc se mută de la parter la etajul opt, unde toţi îşi aduc o pernă sau un scăunel ca să nu-i tragă curentul şi acolo îşi spune fiecare păsul, iar Simion liftnicul le oferă pilde. Pasajele biblice cad ca nuca în perete, nimeni nu le înţelege, dar toată întîmplarea cu aspect de miracol e un paliativ necesar. Semnificativă e vizita domnului Gheorghe în zorii unei dimineţi a anului 1997 la uşa liftului din care răzbate vocea liniştitoare a cizmarului-teolog. Domnul Gheorghe are cumplite insomnii de la Evenimente încoace, nu mai poate dormi pentru că nu-şi mai poate focaliza ura în reveriile răzbunătoare de fiecare seară.
"- Dar, ia spune, de ce nu încerci şi cu ăştia noi, care i-au luat locul lui Ceauşescu? Fă-le şi lor ceva, nişte lasere, nişte explozibil, sau măcar pune-le nişte grenade lacrimogene, să-i alungi de-acolo, poate aşa o să dormi mai uşor.
- Ăştia?! se miră dezamăgit domnul Gheorghe, cuprins brusc de compasiune şi un fel de tristeţe resemnată, incurabilă. Păi, crezi că n-am încercat? Dar, nu ştiu de ce, pe-ăştia nu reuşesc să-i urăsc defel. Te apucă lehamitea numai cînd te uiţi la ei, şi scîrba, ca şi cum ar trebui să zdrobeşti cu unghia o gînganie..."
Domnul Gheorghe nu mai e nici moldovean, nici înger, e pur şi simplu românul care a încercat de toate în acest ultim deceniu. După ce interesul politic i-a scăzut, a încercat în ordine socială. Organizaţia din visele sale solitare s-a ocupat de educarea poporului, corijînd fiecare trecător care arunca o hîrtie pe jos, prin atenţionare şi pedeapsă corporală. Fără succes. Simion îl luminează: să se îndrepte înspre fotbal. "N-ar merita băieţii noştri să ajungă şi ei într-o zi campioni mondiali? Ba ar merita, dar le trebuie o armă secretă şi un organizator priceput, aşa, ca tine, care să-i înveţe scheme tactice şi altele de felul ăsta. Ia ocupă-te un pic de ei." Se pare că Simion liftnicul a avut o bună intuiţie. Sportul şi mai ales fotbalul par să fie ultimul catalizator al interesului public de la noi.
Tot acest roman e un spectacol cu marionete în care barocul gesturilor îngroşate şi comicul exagerat se altoiesc pe un realism de fond, pe toate micile realităţi de bîlci ale acestui deceniu colorat.
Nu trebuie neglijat însă că autorul surprinde şi o dimensiune delicată, lilială a unora dintre aceste realităţi. Dincolo de atitudinea preponderent caragialescă, care face forţa şi farmecul acestui roman, răzbate şi un soi de lirism moldovean, dar numai pe alocuri şi în cantităţi corecte. Dragostea dintre doamna Pelaghia şi domnul necunoscut nu e doar un adulter între vecini, ci şi o instabilă, precară, dar reuşită de fapt formă de evazionism sentimental. Trăirile amorfe ale acestei femei produc mici insule de modernism analitic de bună calitate: "Avea impresia că, în drum spre casă, străbătuse un tunel. Amintirile zilei pe cale de a se încheia îi aţineau calea, punîndu-i întrebări, o însoţeau ca nişte mici duhuri care parcă aveau puterea să-i ia o clipă inima în mîna lor de lumină şi să i-o arate: Imagini înfiorate de o tristeţe senină ca o melodie fără cuvinte, caldă şi tristă deopotrivă, din care nu poţi reconstitui decît sunete, cu atît mai intense cu cît îi este cu neputinţă gîndului s-o audă pe de-a întregul."
Lîngă astfel de pasaje se aşează cu uşurinţă altele, dintr-o epocă literară cu totul diferită, care amintesc de jocurile cu neologisme ale lui Mircea Nedelciu din prozele scurte: "De atunci, ori de cîte ori se afla în faţa unei mulţimi de oameni, directorul manifesta o mefienţă accentuată, pe un fond de disforie şi anxietate, cu unele simptome hipermnezice şi de dismorfofobie (), complicat cu tendinţa spre palilalie (), însoţite de vagi indicii ale unui sindrom temporal..."
Acest nou roman al lui Petru Cimpoeşu e cu siguranţă o reuşită. E mai puţin important în ce măsură va însemna ceva în istoria literaturii contemporane, decît ce poate să însemne el pentru cititorul de azi. Şi pentru acesta din urmă cu siguranţă va constitui o lectură plăcută. Tehnicile prozei optzeciste se estompează şi se umanizează în acestă carte pînă la a deveni invizibile, ceea ce rămîne la vedere fiind un roman recomandabil oricui. Există bineînţeles inegalităţi pe parcursul lui, comicul nu e întotdeauna reuşit, numele personajelor sînt obositoare. Dar naratorul, care ne spune în final, cu o poantă luată parcă din Diderot, că nu ştie încotro se îndreaptă personajele sale, e un narator simpatic şi care ştie de fapt foarte bine ce face.
Petru Cimpoeşu, Simion liftnicul, Roman cu îngeri şi moldoveni, Editura Compania, 2001, 290p., f.p.