Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatura & film:
Un basm cinematografic pentru oameni în toată firea de Speranţa Rădulescu

Europolis este o coproducţie România- Franţa semnată, în calitate de scenarist, regizor şi producător, de cineastul Cornel Gheorghiţă şi distinsă la festivalul Films du Monde de la Montréal cu menţiunea specială a juriului pentru prima operă a realizatorului său principal. (Scenariul obţinuse deja, în 2005, Marele Premiu HBO, iar în 2008, un premiu secund la Festivalul Filmului European de la Paris.)

Regizorul-autor şi producător este un „debutant” în filmul artistic, deşi în nici un chip în cinematografie. În palmaresul său figurează o seamă de documentare, dintre care două, absolut remarcabile – Les fanfarons şi Masquerades –, au ca obiect cultura rurală românească.

Europolis este o prelungire cinematografică a romanului cu acelaşi nume de Jean Bart (1933), realizată în tonalitatea psihologică sumbră a peliculelor româneşti din ultimele decenii. Filmul istoriseşte tribulaţiile unor români care călătoresc spre Occident în căutarea bunăstării, eşuează şi se reîntorc mai săraci decât oricând – înşelaţi de străini şi deposedaţi de bunuri de proprii conaţionali –, dar mai maturi şi mai chibzuiţi. În adâncime şi în detalii, el este însă o poveste fantastică, unică, bogată în sensuri, la frontiera dintre histoire de vie şi basm, dintre „real” şi mitologic.

Povestea începe şi se închide la Sulina. După ce Comisia Europeană a Dunării care îşi avea aici sediul este desfiinţată (1937), oraşul – cândva cosmopolit, dinamic şi prosper, acum deja în declin – îşi pierde strălucirea. Decăderea şi sluţirea sa se desăvârşesc în regimul comunist şi în „perioada de tranziţie” care îi urmează. În deprimarea lor, locuitorii urbei muribunde scornesc o legendă: depozitul de valori al Comisiei Dunării ar fi fost jefuit de un hoţ care şi-ar fi îngropat galbenii într-un loc tainic, cel pe care tinerii cu minţi înfierbântate îl mai caută încă; sau – într-o altă variantă – ar fi fugit în lume cu prada ascunsă în pântecele unui măgar.

În acest univers tern trăieşte o familie necăjită şi în aparenţă dezbinată. Mama, Magdalena, femeie cu frica lui Dumnezeu, a înfruntat soarta, muncind pentru a-şi creşte singură copiii nerecunoscă tori. Crede cu tărie că suferinţ ele ei, ca ale tuturor creştinilor de altfel, se vor isprăvi pe lumea cealaltă. Şi mai crede că omul trebuie să trăiască şi să moară acolo unde s-a născut, adică Acasă. Fiul ei, Nae, un stâlp al barurilor de noapte veşnic înglodat în datorii, crede însă în viaţa luxuriantă a unui Occident strâmb închipuit. Şi mai crede în comoara salvatoare, pe care a căutat-o de altfel el însuşi ani de-a rândul. Să fi fost unchiul Luca – cel fugit din ţară la venirea comuniştilor, care tocmai s-a stins într-un orăşel de pe malul european al Atlanticului lăsându-i găzduşagul prin testament – proprietarul acestei comori?

Magdalena şi Nae pornesc spre Franţa, să-l îngroape pe Luca şi să-şi ia în primire moştenirea. Feciorul amanetează pe ascuns casa mamei pentru a face rost de bani de drum; în absenţa lor, casa va fi acaparată de cămătari. Cei doi incinerează mortul, încălcând din sărăcie prescripţiile bisericii ortodoxe, şi aşază urna funerară în sicriul în care acesta a dorit să-şi doarmă, la Sulina, somnul de veci: o ladă zoomorfă închipuind un... măgar! Aflând că averea este grevată de datorii, ghinioniştii succesori părăsesc în grabă Franţa. La întoarcere, puţinele lucruri pe care le luaseră de la răposat le sunt „confiscate” – mai exact furate – de vameşii români. Epuizată, mama moare pe drum. Fiul îi depune trupul în acelaşi sicriu-măgar – un obiect bizar care nu stârneşte pofta prăduitorilor – şi continuă singur călătoria. Un alt măgar, de astă dată în carne şi oase, neverosimil şi devotat, i se alătură şi îl însoţeşte până la Sulina. Aici Nae îşi înhumează mama şi unchiul în mormântul familial, care îi aştepta de o jumătate de veac, în prezenţa întregii familii dintr-o dată solidare. Experienţa trăită l-a marcat profund: dintr-un neisprăvit „fără Dumnezeu” cum fusese, a devenit treptat serios, responsabil, reflexiv, de nerecunoscut. Conversiunea lui are însă şi o raţiune metafizică: pe drumul de întoarcere, duhul unchiului încă pribeag pe acest pământ l-a „locuit” şi i-a dictat gândurile, simţirile şi faptele.

Pentru a reprezenta (sau sugera) numinosul, povestea lui Cornel Gheorghiţă absoarbe mituri, rituri şi simboluri pe care le ţese într-un discurs metaforic secund. Discret, dar întotdeauna important, acesta se împleteşte cu cel explicit, al narării evenimentelor, constituind de fapt miza principală a filmului. Voi comenta aici sumar, cu un condei de etnolog, câteva din trimiterile sale culturale.

Mitul sufletului călător: Înainte de a trece cu bine în lumea de dincolo şi de a se înfăţişa la Judecata de Apoi, sufletul – sufletul răposatului Luca – rătăceşte pe pământ vreme de patruzeci de zile, timp în care îi posedă pe urmaşi, reface alături de ei în sens contrar drumul care l-a purtat printre străini şi traversează vămile văzduhului şi ale ţărilor. Pentru a-i înlesni trecerea, sora lui comite gesturile rituale obligatorii: îi aprinde candela şi lumânările, îi face stâlpii, coliva şi colacii, acoperă oglinda din odaia priveghiului, se îngrijeşte să iasă din viaţă cu picioarele înainte, îi dă de pomană, se închină… Şi mai presus de toate, porneşte să-i împlinească, ajutată de fiul ei, dorinţa de pe urmă care i-a fost transmisă de un şaman african (sic): aceea de a fi înmormântat Acasă, în adâncul asinului său de lemn. După ce femeia moare, fiica ei, până atunci indiferentă, îi preia spontan credinţele şi îi reiterează gesturile pe care, la rându-i, le va preda într-o zi odraselei sale. Moartea ritmează viaţa neamului lor, regenerînd-o totodată.

Mitul stării originare perfecte e sugerat, pe tot traseul filmului, prin frânturi de emisiuni radio şi de conversaţii între personaje, crâmpeie de muzică vocală, cărţi poştale de epocă şi un barcaz dezafectat şi ros de rugină, relicvă a vremilor de glorie ale Sulinei, asemănător cu cel pe care Luca l-a plantat în miezul grădinii sale de la Atlantic în chip de sanctuar şi loc de refugiu.

Măgarul, ambiguu şi omniprezent în cele două ipostaze, este vehicolul contrabandiştilor, depozitarul bogăţiilor şi nădejdilor… dar tot el este, aidoma măgăriţei lui Valaam, creatura pură şi vizionară care recunoaşte îngerul păzitor trimis de Domnul, ştie „calea” cea dreaptă şi fereşte omul de rătăcire; şi mai este totodată slujitorul încăpă- ţânat şi credincios, aidoma calului năzdrăvan din basm… Un basm populat şi cu alte făpturi miraculoase, între care şamanul african – echivalentul voinicului care îl scapă pe Făt-Frumos de balaur – şi ghicitoarea ţigancă – o Sfânta Vineri care, cu vorbele ei înţelepte, îl ajută să se regăsească şi îi dă putere.

Valiza sărăcăcioasă, rătăcită pe un aeroport la începutul călătoriei şi returnată la întoarcere fiului supravieţuitor, e „bogăţia” de Acasă a familiei, bagajul ei spiritual, singurul recuperat, poate pentru că nimeni n-a poftit să şi-l însuşească.

Filmul abundă în scene minunate şi tulburătoare, în care absurdul, fantasticul şi tragicul apar în proporţii quasi-egale. Printre ele: cortegiul alcătuit dintr-un tânăr copleşit de durere şi doi măgari, unul din ei adăpostind moartea; sau barcazul din vremi apuse care alunecă pe apele Deltei purtând în spinare uriaşul asin de lemn; sau slujba de înmormântare a preotului ortodox, care face semnul crucii asupra aceluiaşi măgar suprarealist…

Un basm pentru oameni mari, care curge, înnegurându-se treptat, către noaptea unui final de deznă- dejde, de acceptare a sorţii dar şi de iluminare – iată ce este filmul Europolis în interpretarea mea. Un basm totuşi, cu clipele lui feerice – chiar dacă niciodată fericite – care îmbată imaginaţia.

Câteva cuvinte despre coloana sonoră – în fond singura pe care sunt îndreptăţită să o comentez. Muzica, semnată de Diego Losa şi François Petit, pune în evidenţă două registre acompaniind palierele real şi respectiv simbolic ale filmului. Primul e subţire, discret, fără mari adâncimi, pornind în principal de la jazzul manouche, dar incluzând şi unele subtile inflexiuni balcanice: este muzica părţii mai destinse a călătoriei. Al doilea, care intră uneori în conjuncţie cu primul, electroacustic, celest, ireal: e muzica întoarcerii Acasă împreună cu sufletul rătăcitor al defunctului.

Încerc să-mi închipui cum va fi interpretat filmul de publicul larg occidental, în faţa căruia se va prezenta în curând. Va putea oare acesta să citească semnificaţiile gesturilor, simbolurilor şi miturilor încifrate în substanţa naraţiunii în absenţa unor repere culturale româneşti? Probabil că da: în fond, trecând peste „ambalajul” lor etnografic, acestea sunt universale şi, ca atare, inteligibile omului din orice spaţiu cultural. Mai problematică rămâne însă perceperea numinosului, care nu stă în puterile oricui. Mă gândesc îndeosebi la francezi, cu educaţia lor laică (de „liber-cugetători”) temeinic consolidată… Să avem însă răbdare până la premiera franceză din anul viitor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara