Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Straina:
Un boier al minţii de Felicia Antip

Se numeşte Jean Bruno Wladimir François-de-Paule Le Fèvre conte d’Ormesson. Semnează Jean d’Ormesson. I se spune Jean d’O.

Gânduri cu o încărcătură de idei şi de cunoştinţe, de experienţe personale şi de observaţii, de întrebări exprimate sau subînţelese, de dileme şi frământări vechi şi actuale pe măsura impresionantei genealogii pe care o oglindeşte numele moştenit sunt formulate cu o nonşalanţă, o simplitate, o detaşare, o autoironie în ton cu numele de doar şase litere plus un apostrof atribuit de prieteni. Semnătura lui de ziarist şi de scriitor este marca înregistrată a unei proze inconfundabile: spirituală, elegantă, sprinţară, liberă de orice convenţii şi nerespectuoasă cu împărţirea literaturii pe genuri, un nesfârşit badinaj în care persoana unui autor prea orgolios pentru a arăta că se ia în serios joacă totdeauna un rol central, iar temele cele mai grave, marile probleme ale vieţii, filosofiei, moralei, sunt abordate fără emfază, parcă în treacăt, parcă în glumă. Nimic esenţial nu rămâne însă nespus de către doctul dar deloc pedantul causeur care crede că are – ca şi personajul din folclorul chinez invocat în titlul mai vechiului său „roman”, Vagabondul care trece sub o umbrelă găurită – , vocaţia fericirii.

Am pus cuvântul roman între ghilimele, pentru că Jean d’Ormesson a scris „roman” pe coperta tuturor sau a aproape tuturor celor 34 de cărţi pe care le-a publicat până la vârsta de 85 de ani, dar niciuna dintre ele nu este un adevărat roman. Fiecare scriere a lui este un amestec de naraţiune, confesiuni, digresiuni literar-filosofice, anecdote şi alte ingrediente ale bavardajului erudit şi zglobiu pe care ne-am obişnuit să-l considerăm tipic franţuzesc. Am citit doar vreo patrucinci dintre ele, l-am urmărit însă o vreme şi în ziarul Le Figaro pe care l-a condus după 1970 şi în care mai scrie şi astăzi şi cred că merită mai mult decât oricine calificativul (respectuos, admirativ) de boier al minţii.

Cea mai nouă carte a lui este C’est une chose étrange à la fin que le monde (Lumea e, la urma urmei, o chestie ciudată), Robert Laffont, 2010. E un „roman”, spune Jean d’Ormesson, pentru că „universul întreg, cu tot ce conţine, este un roman fabulos”, iar el pare a-şi fi propus să îmbrăţişeze aici trecutul, prezentul şi viitorul lumii aşa cum au fost înţelese de-a lungul timpului de fiinţele gânditoare cărora li se adaugă cel invocat în repetate rânduri: „autorul, autorul!”

Are trei părţi.

Prima, intitulată „Să se facă lumină!”, este o istorie (fireşte, cât se poate de neconvenţională) a gândirii, scrisă în două registre: „firul labirintului”, o succesiune de instantanee care ar trebui să rezolve problemele problemelor („de unde venim, unde ne ducem şi ce facem noi pe acest Pământ”) şi, intercalat pagină după pagină, „visul Bătrânului” (comentariu sceptic al Celui ce ricanează urmărind cu îngăduitoare simpatie progresele unei cunoaşteri sortită să nu se desăvârşească niciodată, să rămână în veci fragmentară, perfectibilă, insuficientă.

Cea de-a doua, „De ce este ceva în loc de nimic?”, a fost scrisă ca o declaraţie de amor nebun pentru tot ceea ce este în lumea în care a avut norocul de a veni, pentru tot ce i-a fost dat.

A treia parte şi cea mai scurtă, „Moartea: un început?”, pare a fi principium movens al întregii căutări „romaneşti”, întrebarea fără de răspuns în vederea căreia au fost formulate toate întrebările premergătoare, neîndoielnic necesare pentru eşafodajul logic, dar nu în măsură să ducă la concluzia ultimă.

Jean d’Ormesson are „agregaţia” în filosofie, aşadar a citit tot ce se cere să citeşti pentru a obţine acest înalt titlu universitar şi s-a ţinut la curent cu tot ce-a apărut de la terminarea studiilor sale încoace. Nimic din ceea ce s-a scris nu-i este străin. Noţiuni abstracte absconse, esoterice devin prietenoase datorită iuţelii de mână cu care le lansează şi le prinde din zbor în mereu altfel de acrobaţii intelectuale. Nu-i sunt străine nici plăcerile vieţii, carnea n-a fost nicicând tristă pentru sibaritul cu vocaţia tuturor bucuriilor.

Îmbinând modestia celui care ştie că nu ştie nimic (mărturisită în formulări ca „această carte este un fel de cafenea a cosmologiei şi a istoriei lumii”) cu aroganţa supremă a autorului care-şi permite să facă pe „negrul” lui Dumnezeu şi să scrie romanul lumii din perspectiva creatorului ei, Jean d’Ormesson nu-şi refuză nicio libertate.

Iată cum îi deosebeşte Bătrânul pe oamenii de ştiinţă, care „descoperă ceea ce ei numesc adevărul” de artişti, care născocesc „ceea ce ei numesc frumuseţea”: „Adevărul e constrângător ca natura. Frumuseţea e liberă ca imaginaţia. Copernic descoperă. Galileu descoperă. Newton descoperă. Einstein descoperă. Şi fiecare distruge sistemul dinaintea lui. Homer născoceşte. Virgil născoceşte. Dante născoceşte, Michel Angelo, Tiţian, Rembrandt, Shakespeare, Racine, Bach şi Mozart, Baudelaire, Proust, născocesc. Şi niciunul nu distruge operele dinaintea lui.”

Jean d’Ormesson declară că iubeşte mult această lume căreia n-a avut „ambiţia de a-i pătrunde secretele”, că n-a denigrat-o niciodată, a luat-o aşa cum este, i-a plăcut mereu să se plimbe prin ea şi ştie prea bine că a fost un privilegiat, nenăscându-se în vreunul dintre locurile bătute de soartă şi nefiindu-i dat să înfrunte vicisitudini. „Cu mine viaţa a fost de o indulgenţă strigătoare la cer şi de aceea am încercat s-o fac mai puţin sumbră şi aproape veselă. Măcar atât. În acest joc al suferinţei şi bucuriei, mă năpădeau fel de fel de întrebări: De ce atâta şansă? Cui să-i mulţumesc? De ce alţii erau deportaţi, împuşcaţi, spânzuraţi, executaţi cu securea, răpiţi la douăzeci de ani de viteză sau de cancer, copleşiţi de nefericire, zdrobiţi de soartă – şi eu nu? Am gută şi alergie, sunt surd, din când în când leşin, fac dragoste mai rar şi alerg mult mai puţin repede; e dezagreabil, dar, în fine, nu mă plâng. Am avut noroc. Mulţumesc. Mai mult decât alţii. Iertare. Nu numai că am avut noroc. M-am născut. De ce? Am participat la această mare aventură a oamenilor – de care ei se ocupă atât de puţin. De ce? De ce există oameni? De ce există o lume? De ce este ceva în loc de nimic?”

S-a născut în castelul Saint- Fargeau, aparţinând mamei lui, descendentă a lui Louis-Michel Lepeletier de Saint-Fargeau, preşedintele Convenţiei, al cărui vot a fost decisiv pentru decapitarea lui Ludovic al XVI-lea şi care a murit asasinat în ajunul execuţiei regelui. Întrucât tatăl lui, André d’Ormesson, era diplomat, viitorul scriitor şi-a petrecut primii ani ai copilăriei în Bavaria, din 1933 până în 1936 a stat la Bucureşti – unde André era ambasador –, iar în anii imediat următori la Rio de Janeiro. Mai târziu avea să călătorească după pofta inimii. „Numele – spune – au jucat un mare rol în dorul meu nebunesc de ducă; Chichicastenango, Antigua, Mahabalipuram, Positano, Famagusta, Ascoli Piceno, Symi, Oaxaca, Luxor şi Assuan, Machu Pichu, Doura Europos, Alhambra din Grenada şi grădinile din Cordova, Siracuza, Samarkand, Peshawar şi Trecătoarea Khyber îmi făceau semne tăcute cu silabele lor fermecate şi mă seduceau de departe. Cedam. Mă duceam. Le-am iubit la nebunie.”

„Există Dumnezeu? Ce se întâmplă după moarte?” – întrebări de adolescent şi în acelaşi timp întrebările de la care au pornit întemeietorii de curente de gândire – sunt formulate cu simulata ingenuitate a copilandrului de Jean d’Ormesson, care cunoaşte totuşi (şi citează) toate răspunsurile filosofilor. „Autorul”, cum se autonumeşte, declară, că fiind „crescut în religia catolică şi în acelaşi timp într-un spirit de toleranţă laică”, „este agnostic. Nu ştie. Ar dori mult să ştie sau, cel puţin, să ştie un pic mai mult. Scrie aceste pagini pentru a încerca să vadă ceva mai clar.” Neavând cum să ştie, nu-i rămâne decât să spere. Speră că „după moarte va fi ceva despre care nu ştim nimic (…) Nu am altă credinţă decât această speranţă nebună.” Formula prin care încearcă să sintetizeze negarea disperării pe care este evident că n-o poate evita dar pe care buna lui creştere nu-i permit s-o divulge este superbă. Superbă, dar sofistică: „Dacă aş crede în ceva, ar fi mai curând în Dumnezeu – dacă există. Există? Habar n-am. Aş vrea să cred că da. Adesea, mă îndoiesc. Mă îndoiesc de Dumnezeu pentru că cred că da. Cred în Dumnezeu pentru că mă îndoiesc. Mă îndoiesc întru Dumnezeu.”

Spre sfârşitul cărţii, Jean d’Ormesson afirmă că scrierea ei i-a făcut bine, că l-a „schimbat”: „M-a vindecat de suferinţele şi de rătăcirile mele. Mi-a dat fericire, un fel de încredere şi de linişte. Mi-a redat speranţa.” Chiar dacă supralicitează efectul ei catarctic, niciun terţ nu-şi poate îngădui să evalueze doza de wishful thinking din această mărturisire. Este însă cert că şi altora cartea le va face bine. Cui ar putea să-i strice scurta istorie ademenitor adusă din condei a marilor întrebări şi a puzderiei de răspunsuri pe care le-au primit sau întâlnirea cu simpaticul propovăduitor al bucuriei de a trăi?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara