Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Un copil al secolului de Angelo Mitchievici

Forest Whitaker, pe care-l cunoaştem mai ales din Bird (1988), Smoke (1995), Ghost Dog (The Way of the Samurai) (1999), Panic Room (2002), a primit un Glob de aur şi un Premiu Oscar la categoria Cel mai bun rol masculin. Tot rolul pentru Cel mai bun actor îl primise în 1988 la Cannes cu Bird, în rolul celebrului Charlie Parker. De o expresivitate extraordinară, fascinant, Forest Whitaker se remarcă în rolurile de compoziţie reuşind o performaţă similară lui Anthony Hopkins în rolul lui Nixon avîndul ca regizor pe Oliver Stone. Asemeni lui John Malkovici, şi ca orice mare actor care ştie să-şi transforme defectele în calităţi, Forest Whitaker îşi foloseşte în mod extraordinar strabismul. De data aceasta Forest Whitaker interpretează rolul dictatorului Ugandei, Idi Amin, care preia puterea în ianuarie 1971 şi este detronat în 1979 şi care a lăsat în urmă peste 300.000 de victime, nu numai dintre opozanţii propriului său regim. Nicholas Garrigan (James McAvoy), tînăr medic, se decide pentru aventura vieţii lui, ca medic la o misiune în Uganda. Spre deosebire de doctorul Sarah Merrit şi soţul ei, veniţi în scopuri caritabile, cu o misiune, Garrigan trăieşte din plin noutatea unui alt continent, al unei experienţe noi, există o aviditate care-i poartă privirea în peisaj şi tînărul nu refuză nimic din ce i se oferă. Printr-un concurs de împrejurări, îl tratează pe noul şef al statului, Idi Amin, instalat cu concursul britanicilor în urma unei lovituri de stat. Gestul decisiv care-l impune în faţa noului preşedinte, acela de a ucide un animal rănit într-un accident, ne recomandă o intemperanţă juvenilă. Idi Amin îl achiziţionează ca medic personal al familiei sale şi încetul cu încetul tînărul scoţian pătrunde în arcanele unui regim care alunecă spre dictatură. Devine consilier al preşedintelui şi are iluzia unei oarecare libertăţi într-o cuşcă de aur. Evenimentele evoluează abrupt şi, pe măsură ce situaţia se deteriorează, Nicholas Garrigan este pus în faţa unor decizii majore, presiunea se exercită sistematic şi din unghiuri diferite asupra lui: o serie de jurnalişti englezi, probabil agenţi sub acoperire îi sugerează eliminarea fizică a preşedintelui, iar lucrurile se complică şi mai mult, cînd Garrigan devine amantul celei de-a treia soţii a preşedintelui, Kay Amin. Tînărul medic este silit să se confrunte cu o serie de evidenţe privitoare la atrocităţile comise de regimul Idi Amin, iar uciderea lui Kay Amin îl va determina să treacă la acţiune. Planul său dă greş şi Garrigan este pe punctul de a avea soarta oponenţilor regimului: tortură şi execuţie fără nici o formalitate judiciară. Este salvat de către fostul medic al celuilalt preşedinte, profitînd de repatrierea ostatecilor unui avion deturnat de către terorişti palestinieni pentru a se îmbarca icognito şi a se reîntoarce în patrie.
Regizorul construieşte în preşedintele Idi Amin un personaj complex, excelent manipulator, mobil şi în acelaşi timp extrem de labil.
Dacă în prima parte eşti înclinat să crezi alături de Garrigan că tot ceea ce se spune negativ despre preşedinte face parte dintr-o strategie de discreditare a sa, din considerente politice, în cea de-a doua parte, dimpotrivă, eşti edificat asupra naturii regimului de teroare construit de acesta: straniu, dar în ambele situaţii latura "umană" a dictatorului nu e mai puţin reprezentată. Relaţia de prietenie faţă de Garrigan se transformă într-una paternalistă, aşa cum Idi Amin joacă clasicul rol providenţial al tatălui naţiunii, îmbrăţişîndu-şi fii pînă la sufocare. Îi este permis medicului un aparent joc al libertăţii şi sincerităţii, dar în acelaşi timp dictatorul îl foloseşte ca interfaţă a sa cu diplomaţii occidentali. Gestul camaraderesc de a schimba uniforma de general cu tricoul pe care scrie Scotland al lui Garrigan dezvăluie de fapt oportunitatea acestor roluri asumate de Idi Amin: aliat temporar al Marii Britanii, dar potenţial adversar al ei, precum scoţienii, - Ultimul rege al Scoţiei se autointitulează cu o ironie subtilă -, civilizat după modelul democraţiilor occidentale, dar iniţiatorul unui regim autoritarist de o cruzime teribilă, sensibil şi carismatic, dar labil şi paranoic etc. Acuzîndu-l în final pe Garrigan de a fi încercat să joace cu el mai vechiul rol colonial al omului alb civilizator pe scena Africii negre, - nu lipsită de interes această acuzaţie, întrucît o anumită frivolitate pare să-l conducă pe tînărul medic scoţian atît la mici aventuri ocazionale, cît şi la o viziune idilică -, Idi Amin subliniază că atît el, cît şi Uganda sunt reali. Despre ce realitate, însă, vorbeşte preşedintele? Aşa cum o construieşte europeanul civilizat alias Garrigan, Africa (Uganda) este o ficţiune precum era cu un secol şi ceva înainte pentru expediţionarii în căutare de fildeş, un ţinut exotic, chiar dacă nu mai este populat cu canibali, cum, printr-o glumă insidioasă, îşi disociază Idi Amin democaraţia originală de umbrele trecutului. Pe de altă parte, Africa (Uganda) a constituit laboratorul pentru experienţe al marilor puteri, URSS a exportat ideologie pentru edificarea unor regimuri comuniste, SUA pentru construirea unor regimuri autoritariste obediente Washingto­nu­lui. Spectrul violenţei n-a dispărut din dreptul cutu­mi­ar al triburilor, - după o astfel de lege este judecat Garrigan -, iar medicul scoţian este pe punctul de a admite că regimul lui Idi Amin nu se poate transforma deplin în­tr-unul democratic, că violenţa constituie o soluţie legitimă, necesară. Atenţie, cel care vorbeşte este un medic, care a asumat rolul de consilier, conştiinţa bună a dictatorului şi care se dedică utopiei propuse de acesta. În toate regimurile dictatoriale, fără excepţie, există acest amestec impur de dragoste paternă şi severitate maximă al conducătorului, aliaj care probează de fapt caracterul umoral al autorităţii care nu se con­duce după legi, ci după dispoziţii sufleteşti, după senzaţii şi instincte. Modelul îl putem întîlni în romane celebre, Generalul în labirintul său, de García Márquez, Piticul, de Pär Largerkvist, etc dar întotdeauna satrapiile sud-americane, cele orientale sau africane au avut un plus de exotism ilustrat de un Kim Ir Sen, Mao Tse Dun, Pol Pot, ayatolahul Seyed Khomeini etc., Idi Amin pretinde că ştie cînd va muri, aşa cum pretinde să fie iubit. Unde se află realitatea Ugandei? În documentele fotografice care certifică ororile regimului? Sau în comportamentul sentimental, "uman" al dictatorului, comportament extrem de convingător? În scena în care Garrigan este agăţat ca un jambon în cîrlig, lui Idi Amin îi dau lacrimile. Şi nimic nu ne lasă să credem că ele ar fi ireale, însă cîteva secunde după, vorbind ostatecilor, dictatorul a trecut într-un alt rol, vocea îi este sigură, gravă, convingătoare. La replica consacrată, "Eu sunt părintele naţiunii", pentru prima oară Garrigan îi dă o replică incisivă: "Eşti un copil şi asta te face atît de fricos". O anume imaturitate prezidează reacţiile necontrolate ale dictatorului, care nu înţelege sensul unei opoziţii, asemeni unui copil, doreşte întreaga atenţie focalizată asupra sa. Însă, infantilismul său este înşelător, întrucît este dublat de o artă a manipulării extrem de eficientă, asemeni lui Garrigan cu femeile, Idi îşi seduce auditoriul, îl îmbrăţişează tandru, aşa cum o face cu Garrigan, ştie să glumească şi, chiar dacă detestă kil­tul scoţian, cum i-o spune franc medicului, îl îmbracă pentru a obţine efectul diplomatic dorit. Kevin MacDonald a reuşit să proiecteze asupra acestui personaj scos în prim plan o suită de probleme, a reuşit să facă acest lucru prin interme­diul unui moderator occidental, urmărind felul în care relaţia strict profesională sau cea afectivă, de prietenie, sunt denaturate, malformate. Naivitatea devotatului me­dic, întruchipează întrucîtva semicecitatea occidentalului, dar şi o doză periculoasă de idealism şi prostie. Nu în mod diferit a fost privită "democraţia" sovietică, democra­ţie cauţionată de Marea Britanie, America şi Franţa, astfel încît ţările din estul Europei au cunoscut din plin "iubirea", "grija" unor carismatici părinţi şi fii ai poporului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara