Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Un curs de filosofie de Z. Ornea


Cariera de filosof a lui Nae Ionescu este una dintre marile paradoxe ale vieţii noastre culturale interbelice. Mircea Vulcănescu, unul dintre străluciţii săi studenţi, scria că nu trebuie privit ca filosof de catedră. De aceea, "viaţa şi învăţătura lui nu trebuie privite didactic, ci ca eforturi ale unui om viu. Ca om viu va trebui să surprindem secretul atitudinii sale în existenţă, care să ni-l restituie întreg, dincolo de toate metamorfozele lui aparente". Dar, chiar dacă un om viu şi nedidactic, un filosof trebuie analizat prin opera sa. Dificultatea de aici începe. Pentru că Nae Ionescu n-are operă filosofică scrisă, dacă exceptăm articolele pe teme filosofice din Cuvîntul şi Predania şi teza de doctorat, şi ea postum publicată. Dar pot fi considerate operă filosofică foiletoane de gazetă? Eventual, alături de cîteva cărţi. Dar, repet, acestea din urmă nu există. Mircea Eliade, alt student al său strălucit, cîţiva ani chiar asistent pe lîngă conferinţa lui Nae Ionescu de la universitatea bucureşteană, povesteşte, în Memorii, că în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde amîndoi fuseseră încarceraţi pentru legionarism, profesorul i-a împărtăşit gîndul să scrie o carte, Căderea în Cosmos, pe care însă n-a mai apucat să o redacteze pentru că, rău bolnav de cord, a murit în noiembrie 1940. După moartea sa în 1941, un grup de prieteni şi elevi au decis că stenogramele cursurilor sale de metafizică şi logică (pe care profesorul nu le-a revăzut niciodată şi n-a avizat publicarea lor) sînt componentele operei sale şi au început să le publice. Apoi, Antonescu nu a văzut cu ochi buni larma publicistică în jurul ideologului mişcării legionare, chiar dacă e mort, şi ediţia a fost întreruptă. Ea a fost reluată din 1990 şi se bucură, azi, de o atenţie ieşită din comun, apărînd chiar şi o ediţie de Opere complete, care începe de la gazetărie pentru a poposi, apoi, în creaţia filosofică. Se ignoră, de către aceşti editori devotaţi, un fapt, totuşi, evident. Şi anume că opera filosofică a lui Nae Ionescu (vreau să spun cursurile sale) au fost bănuite, încă în timpul vieţii, de lipsă de originalitate, care, poate, într-un curs nepublicat e, pînă la un punct, admisibil, dar nu şi într-o carte. Profesorul era suspectat că, în cursurile sale, se referă la lucrări ale unor autori străini pe care nu-i citează. C. Rădulescu-Motru a vorbit curent despre asta, inclusiv în memoriile sale postume, recent publicate. În mai 1935, Mihail Sebastian, un apropiat entuziast al profesorului, nota în jurnalul său: "Citesc, nu ştiu de ce cu atâta întîrziere, căci o aveam de mult în bibliotecă, Années Décisive de Oswald Spengler. Surprins de a găsi fraze întregi, formule, idei, paradoxe, din cursul lui Nae. Tot
cursul lui de anul trecut (politică internă şi externă, pace, război, definiţia naţiunii), toate loviturile lui (Singapore, Franţa care moare, Rusia, puterea asiatică, Anglia în lichidare) totul e în Spengler cu o înmărmuritoare asemănare de termeni". Şi încă n-am terminat. În ultimii ani s-au produs două asemenea dezvăluiri de plagiat incontestabil. Dl Alexandru George a demonstrat, în România literară, prin clasica aşezare pe două coloane, că lecţia inaugurală a cursului de metafizică a lui Nae Ionescu s-a folosit, fără să o citeze vreodată, de o carte a lui Max Scheler, Liebe und Erkenntnis. La fel a procedat acum vreo doi ani, d-na Marta Petreu, în România literară, dovedind că un curs de metafizică al aceluiaşi profesor prea mult îndatorat unei cărţi a unei autoare din Anglia, Undherhill, din care se inspirase, pînă la idee şi frază. Edificată asupra metodei practicate de profesorul român, d-na Marta Petreu aprecia că pentru a detecta împrumuturile nemărturisite ar trebui convocate competenţe recunoscute în materie; adunate într-o sală şi, în urma unei lecturi cu voce tare al cutărui curs să se identifice sursele posibile. În textul ediţiei pe care o comentez, la un moment dat profesorul îl citează pe Platon. Editorul are grijă să precizeze într-o notă "Rămîne de confirmat de un specialist în Platon şi în filosofia greacă dacă Platon spune, într-adevăr, ceea ce afirmă Nae Ionescu că "zice" Platon". Acuzaţia de plagiat sau numai de împrumut nemărturisit, rostită de patru autori în care se poate pune temei, planează asupra întregii opere a cugetătorului nostru, de la articolul de gazetă la prelegerea (cursul) universitar(ă). Aceasta e un fapt în afara controversei. Rămîne faptul, tulburător, al metodologiei (maieuticei) utilizată de profesor la cursurile sale, venind cu însemnări pe o fişă format carte de vizită sau fără nici o însemnare, fermecîndu-şi auditoriul care avea convingerea că asistă la naşterea ideaţiei cursului. Era o metodologie socratică, de mare atractivitate, care făcea săli arhipline la cursurile profesorului Nae Ionescu, spre deosebire de atmosfera placidă a cursului ţinut de P.P. Negulescu, care îl citea plicticos, luînd, apoi, forma unei cărţi monumentale, cum e, de pildă, Destinul omenirii. De aceea, Nae Ionescu a avut elevi străluciţi (M. Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu, Gh. Racoveanu) şi P.P. Negulescu n-a avut. Se poate spune, în consecinţă, că Nae Ionescu, filosof fără operă, a creat o şcoală de filosofie la noi, realizîndu-se prin creaţia fanilor săi extraordinar dotaţi.


Dl Dan Zamfirescu a publicat relativ recent, la Editura sa "Roza Vînturilor", ultimul curs de metafizică, rostit de Nae Ionescu în anul universitar 1937-1938, pe care editorul (dl Mircea Diaconu) sau chiar proprietarul editurii îl intitulează pompos Tratat de metafizică, cursul fiind, de fapt, o introducere în metafizică. Că dl Dan Zamfirescu este un admirator ieşit din comun al lui Nae Ionescu o ştiu de cîteva bune decenii. Aici, scriind o prefaţă la acest curs, dl Dan Zamfirescu, ca mai acum două decenii cînd vestea, în studii şi cărţi, că mileniul al treilea va fi, pe plan cultural, unul dominat de români şi românitate spirituală, afirmă despre Nae Ionescu: "Pe urmele lui Maiorescu, dar reeditînd marea ambiţie culturală a Hasdeilor... Nae Ionescu lucrează la un destin universal al culturii române". E vorba, altfel zicînd, de imperialismul spiritului gîndit de Alexandru Hasdeu (tatăl lui Bogdan), în 1837). Şi după ce îl asemuie pe Nae Ionescu cu nimeni altul decît cu Dimitrie Cantemir, filosoful nostru fiind considerat că a lăsat "o operă cu bătaie aşa de mare în posteritate", cînd destui se întreabă dacă ale sale prelegeri universitare, nerevăzute şi neautorizate de profesor, constituie totuşi o operă, pe deasupra dovedită ca vinovată de împrumuturi nemărturisite. Apoi, dl Dan Zamfirescu vorbeşte de tentativa profesorului de a crea un "sistem personal de metafizică, înrădăcinat deopotrivă în viaţă şi în transcendenţă". Şi adaugă decis: "Putem spune, astăzi, cu certitudine, că a reuşit! Şi dacă pentru această reuşită a ales altă cale decît a cărţilor scrise şi tipărite, lăsîndu-i-o pe aceasta lui Lucian Blaga, Nae Ionescu nu înseamnă mai puţin în istoria filosofiei româneşti decît a însemnat Socrate într-a filosofiei greceşti şi universale, cu deosebirea că pe Socrate îl auzim numai aşa cum a vrut Platon ori Xenofon, pe cînd pe Nae Ionescu îl auzim - cu foarte mare cotă de autenticitate - din ceea ce au consemnat aceşti modeşti părtaşi de drept ai destinului şi gloriei sale, care au fost salutarii stenografi". Nae Ionescu făuritorul unui sistem original de metafizică e o apreciere de care s-ar fi dezis chiar filosoful, care a repudiat ideea de sistem în filosofie şi pe autorii acesteia. Dar dl Dan Zamfirescu nu se încurcă în astfel de subtilităţi şi e convins că "paginile care urmează (adică acest curs de metafizică - n.m.) nu constituie doar o restituire - oricît de tîrzie - a trecutului, ci o piatră aşezată la temelia unui viitor în care cuvîntul românesc este menit să dobîndească acea misiune soteriologică slujită de Nae Ionescu poate ca nimeni altul în secolul ce se încheie". Avem, aici, o probă a predicţiilor mesianice ale d-lui Dan Zamfirescu din anii săi buni de altădată. Numai că aplicate asupra subiectului opera lui Nae Ionescu (autor, repet, fără, de fapt, operă) devin bine ridicole. Bune aprecieri se pot face, în schimb, despre postfaţa d-lui Dan Zamfirescu, în care, analitic şi temeinic, apelînd la surse mai puţin ştiute, spulberă ipoteza acreditată a asasinării lui Nae Ionescu de către regele Carol ai II-lea şi serviciile sale de specialitate, demonstrînd, cu argumente irefutabile, că moartea s-a datorat exclusiv bolii sale de cord.


Referindu-mă la cursul editat de d-nii M. Diaconu şi Dan Zamfirescu, aş spune, încă o dată, că e o foarte bună introducere în metafizică, începînd, fireşte, prin a o defini, socotind-o "acea viziune de ansamblu, acea viziune totală a existenţei care este metafizica", subliniind că "metafizica nu duce la mîntuire, cum ar duce, de pildă, experienţa religioasă; ea duce numai la împăcare". Sau, în altă parte: "Domnilor, metafizica este, în ultimă analiză, ştiinţa care se ocupă cu studiul transcendenţei. Această transcendenţă însemnează, propriu-zis, exact acelaşi lucru ca şi metafizica. În acelaşi fel în care ceea ce este dincolo de existenţa fizică se numeşte metafizică. Tot ceea ce este dincolo de această realitate a experienţei mele se numeşte transcendenţă. Cea mai simplă şi cea mai sigură definiţie a metafizicii este transcendenţa. Între altele, pentru simplul motiv că transcendenţa şi metafizica sunt unul şi acelaşi lucru". Explică, fireşte ca în orice curs de metafizică, semnificaţia unor noţiuni şi categorii filosofice precum timp, spaţiu, necesitate, gnoseologie, întîmplări, substanţă, imanentism, transcendenţă, unitate, dualitate, ca şi probleme de teorie a cunoştinţei. Într-un loc explică, în stilul său inimitabil, ce înseamnă, în filosofie, justificarea- "Justificarea însemnează, întotdeauna, crearea unui cadru de existenţă în care evenimentul se încadrează în chip normal. Dacă în lumea aceasta, a experienţei noastre, n-ar exista anormalităţi, n-ar fi nevoie de justificare; justificarea este însăşi legea ei de existenţă. Adică, însăşi anormalitatea este o realitate a experienţei mele". Ar fi trebuit să notez mai înainte că şi în acest curs de metafizică, în care prelegerile sînt denumite "convorbiri" aflăm mostre edificatoare ale sistemei sale maieutice de oralitate apăsată de predare ("Va să zică, vedeţi d-voastră, fiinţa în genere, fiinţa ca atare, este, ca să zic aşa, nu definită, dar, în sfîrşit, încercuită oarecum prin faptul că asupra acestui ceva eu pot să fac afirmaţii.") Revenind la curs, să adaug precizarea profesorului că "prima problemă a metafizicii este aceea a fiinţei în genere". Merită, de asemenea, semnalat şi punctul său de vedere în tratarea chestiunii substanţei, în care, prin delimitarea sa, putem recunoaşte o opinie originală: "D-voastră ştiţi, nu-i aşa?, că pentru unele sisteme de metafizică problema fundamentală a metafizicii este problema substanţei. Ei bine, noi părăsim drumul acesta. Noi plecăm de la determinarea cea mai generală, după care fiinţa este o determinare funcţională. Cum se comportă fiinţa, nu ce este fiinţa". Pentru profesor, infinitul, stăruie el, nu este o cantitate ci o posibilitate nu din domeniul realităţii; finitului, prezent în existenţa umană cotidiană i s-ar putea opune, de pildă, nefinitul, care este precursor infinitului. Ca şi observaţia că totul, în cercetarea metafizică, este antropologic, întrucît totul porneşte de la necesitatea echilibrului omului în univers. Apoi s-a distanţat de filosofia solipsistă: "Adică, eu sunt Dumnezeu în existenţă, dacă în adevăr numai eu exist. Dar noi am stabilit, acum vreo trei săptămîni, că este absolut nejustificat, că nu se poate găsi nici un fel de îndreptăţire pentru acest punct de vedere solipsist; nici în ceea ce priveşte teoria cunoştinţei, nici în ceea ce priveşte, mai ales, existenţa ontologică". Evident, filosoful Nae Ionescu a fost credincios dumnezeirii creştine, pe care o aşeza, în prelegerile sale, la locul ei, adică deasupra a tot şi a toate. Odată, a şi precizat: "Sau, dacă vreţi, totul este minune - întrucît toate lucrurile, tot ceea ce se întîmplă, se întîmplă după vrerea lui Dumnezeu. Vrerea lui Dumnezeu are o singură limită: limitele logice, adică limitele Lui însuşi. De-aia este Dumnezeu Logos, nu? În înlănţuirile logice, totul este posibil pentru Dumnezeu. Necesitatea lumii este o necesitate logică. În afară
Dl Marin Diaconu, căruia i s-a alăturat dl Dan Zamfirescu, face treabă bună; cum ne-a obişnuit în ediţiile pe care le-a îngrijit, de editor competent, adnotînd succint, dar eficient unele chestiuni pe marginea textului. A rezultat o ediţie bună, căreia editorii i-au adăugat un supliment generos, notele de la acest curs luate, în acel an universitar, de dl Nestor Ignat.


Nae Ionescu, Tratat de metafizică. Curs inedit stenografiat şi transmis de Dumitru Neacşu. Ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Dan Zamfirescu. Cuvînt înainte şi postfaţă de Dan Zamfirescu. Însemnările inedite despre curs şi o mărturie de Nestor Ignat, Bucureşti, Editura Roza Vînturilor, 1999.