Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Un danez la porţile Orientului de Luminiţa Marcu


Iată o carte care cu siguranţă îi va interesa pe imagologi, o carte despre România mijlocului de secol nouăsprezece, văzută de un călător nici pe departe anonim: Hans Christian Andersen. Poate că e totuşi mult spus "despre România" şi asta din mai multe motive, pe care le voi arăta în continuare, fără a micşora cumva prin asta importanţa cu adevărat excepţională pe care aceste note de călătorie o au în primul rînd pentru că există, pentru că au fost luate la 1840, pentru că autorul lor este atît de celebru.
Din cele două volume de note de călătorie publicate de Andersen în 1842, Grete Tartler traduce (direct din daneză) volumul al doilea, cel care se ocupă de Orient, primul relatînd călătoriile în Europa Apuseană, întîlnirile cu mari personalităţi, prima călătorie cu trenul. Din prefaţă înţelegem cumva că volumul al doilea, "bazarul oriental" al scriitorului, cuprinzînd note din călătoriile în Grecia, ţările musulmane şi cele dunărene, i-a fost mai drag autorului, probabil şi pentru că e în mod natural mai aventuros, mai picant, mai pe gustul unui călător împătimit, aşa cum a fost Andersen.
Foarte interesant şi poate semnificativ e faptul că Andersen ajunge pe teritoriul românesc dinspre Orient înspre Occident, după călătoria pe Bosfor şi apoi pe Marea Neagră. Cu alte cuvinte, porţile Orientului se închid în urmă atunci cînd vasul mult încercat pe marea argonauţilor acostează în portul Constanţa. Ce găseşte aici nu e foarte măgulitor pentru noi, un oraş devastat în urmă cu treizeci de ani care încă nu şi-a revenit, case cu acoperişul aproape de pămînt pe care le vizitează ca pe nişte curiozităţi, în totul o impresie de pustiu, de stepă nelocuită; la fel în Cernavodă, "o mîndreţe de oraş în ruină". Andersen ascultă înfiorat ca un alt Ovidiu poveştile unui hangiu despre asprimea climei, dar îşi noteză numele altuia pentru a "împrăştia vorba" despre masa "excelentă, minunat pregătită şi incredibil de ieftină". Prejudecăţile culturale ale turismului romantic funcţionează şi ele cu siguranţă, textul pe care Andersen îl compune pentru o melodie auzită de la nişte păstori ne duce cu gîndul la artificiul mioritic al lui Vintilă Horia din Dumnezeu s-a născut în exil. Nu se poate trece cu vederea nici sfîrşitul capitolului, unde sînt juxtapuse două imagini, una a sălbăticiei, alta a civilizaţiei: "O puzderie de copii se iţea prin fiecare uşă sau mai degrabă, bortă; cei mici erau goi puşcă, unul avea, e drept, o căciulă de miel, dar asta-i era toată găteala; un băiat purta caftanul larg al tătîne-său, dar caftanul era deschis şi se vedea că altceva nu mai avea nimicuţa. Dunărea se revărsase pînă departe, peste cîmpie, apa pleoscăia sub copitele cailor. Steagul austriac fîlfîia pe vasul cu aburi Argos, ne făcea semne de parc-ajunsesem acasă; înăuntru era un salon cu oglinzi, cărţi, hărţi şi divanuri elastice, masa era acoperită cu mîncări aburinde, fructe şi vin, totul la bord era bun şi în ordine"(147).
în afară de geografie cu care am fost se pare mereu europeni şi pe care scriitorul o compară deseori cu aceea a Danemarcei, autentic admirativ, probabil cel mai interesant pasaj pentru noi este cel care descrie întîlnirea cu copilul valah, Adam Marcu (întîmplătoare omonimie patronimică cu recenzentul de după 160 de ani!), cel care vrea să devină ofiţer şi care ştie cam pe unde se află Danemarca. Cu toate artificiile reportericeşti, fragmentul rămîne impresionant şi ar merita citat în întregime, mai ales că Andersen, vădit sensibilizat, reconstituie chiar dialogul în sine (purtat în germană, despre care băiatul spune că nu este limba lui maternă). "După haine părea sărman, dar tot ce avea pe el era atît de curat! Părul îi era pieptănat atît de neted, ochii săi străluceau atît de voioşi, faţa avea o expresie atît de inteligentă şi plină de bunătate, cum n-am mai întîlnit decît la puţini alţi copii. L-am întrebat dacă avea de gînd să se facă soldat şi mi-a răspuns: da, aici trebuie să ne facem cu toţii soldaţi, dar pot să ajung şi ofiţer - de-aceea vreau să învăţ tot ce se poate învăţa. Era ceva atît de nevinovat în întreaga-i purtare, atît de nobil, încît sunt sigur că dacă aş fi fost bogat l-aş fi luat îndată sub ocrotirea mea" (184). Citit simbolic, fragmentul e insuportabil de trist. Dar farmecul reportericesc şi alerteţea notelor lui Andersen ne feresc de aşa ceva. Nu ne putem exprima decît regretul de a nu fi vizitat Bucureştiul şi de a nu fi fost un turist mai oficial şi mai lent prin ţinuturile româneşti, de a nu fi întîlnit personalităţi locale, un Ion Ghica, de exemplu, proaspăt întors de la Paris în 1841.



Hans Christian Andersen, Bazarul unui poet. Memorii de călătorie în Grecia, Orient şi Ţările Dunărene, Editura Univers, Bucureşti, colecţia "Spectrum", 2000, 232p., f.p.