Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Evocări:
Un dejun la Capşa...- Şi fărâmituri de la o cină de Dumitru HîNCU


La Capşa cea de odinioară. Nu de ieri, ci de alaltăieri - cea din vremile de demult - ce a stârnit atâtea nostalgii celor care au cunoscut-o, români şi străini.

Paul Morand, de pildă, care - ştim - a scris, în 1935, o carte despre Bucureşti a caracterizat-o ca pe: ,Un stil, o tradiţie, o obişnuinţă, o autoritate, un decor, o sală a paşilor pierduţi, un monument şi o cocardă - asta-i Capşa. Iar tot Bucureştiul îşi dă acolo întâlnire la ora prânzului".

Sigur, ,tot Bucureştiul" era un fel de a vorbi pentru a desemna o anumită lume, ,lumea bună", lumea de care se ţinea seama, cea care conta. Căci bucureşteanul de rând nu cuteza să treacă pragul Capşei, unde s-ar fi simţit stingher şi ar fi fost privit chiorâş.

O călătoare străină, pe nume Nelia Pavlova, astăzi mai puţin cunoscută - care şi-a împărtăşit impresiile despre Capitala noastră într-o carte intitulată ,Au pays du Maďs et des Blčs d^Or" publicată la Lille în 1938 - a fost, mai întâi, fermecată în genere de Calea Victoriei, admirând magazinele cu vitrine ,frumos decorate, iar seara orbitor luminate" sau ,eleganţa şi parfumul femeilor" cu picioare ,sprintene strânse în pantofi de ultima modă".

Despre bărbaţi a constatat: ,Dar curioşi şi insistenţi mai sunt domnii ăştia din Bucureşti. Nu se dau în lături de la nimic, mereu în căutarea ,sex-appeal"-ului. Până şi iarna, înfofoliţi în blănurile lor, sunt în stare să stea o dimineaţă întreagă pe marginea trotuarului ca să vadă defilând frumoasele doamne."

La un moment dat, autoarea l-a zărit, cum afirmă ea, pe ,unul din cei mai mari scriitori din România" care, bucuros să o reîntâlnească, a venit spre dânsa, manifestându-şi mai întâi deziluzia pentru căderea guvernului Tătărescu, dar numaidecât după aceea, schimbând subiectul, i-a spus:

,Gata, destul cu politica, haideţi mai bine să luăm un aperitiv la Capşa. Şi dacă, a adăugat el glumind, o să auziţi pe careva în jurul nostru criticând sau înfruntându-l pe altul, nu vă sinchisiţi. Vorbe în vânt. La Capşa se discută politică la fel de mult ca despre bucătărie, patiserie sau amor.

Nu vă formalizaţi, Capşa e centrul întregii societăţi, al celor care fac parte din cele mai diverse Ťcercuriť, al adulterurilor secrete, al intrigilor diplomatice şi al combinaţiilor financiare. Apoi, la ora ceaiului, e rândul doamnelor din înalta societate şi al ataşaţilor de ambasade".

Poate că aşa şi era. Dar, nu de mult, eu am aflat de existenţa unui alt fel de dejun. Şi nu unul obişnuit, ci între purtătorii unora din marile nume ale literaturii noastre. Mai mult, am aflat şi ziua când a avut loc şi o pot preciza: 25 iunie 1937.

Şi întrucât e vorba de un dejun, mi se pare că se cuvine să fac cunoscut celor de azi şi ce anume oferea atunci Capşa, în bună limbă franţuzească, oaspeţilor săi. Sunt în măsură să o fac mulţumită listei de bucate, tipărită pe cartonaşe gălbui, cu chenar roşu aprins şi cu frumoase caractere italice de-un negru intens, plasate în faţa fiecăruia din cei care luau loc în jurul meselor din restaurant. Oaspeţii nu mai aveau decât greutatea de a alege între:

Sterlet Poché. Sauce Crčme

Filet ŕ la Broche

Sauce Béarnaise

Salade d^Aubergines

Piments et Tomates

Pavé Tous les Fruits

Gaufrettes

Corbeilles de Fruits

Café

Dacă voiau oaspeţii puteau beneficia, însă, şi de aperitive şi, neapărat de:

Odobeşti - vieux

Dealu - Mare

Champagne Capşa Brut

Dar acum despre un lucru şi mai de seamă, anume despre convivii de care avem a ne ocupa de aici înainte. îi cunoaştem, după atâta amar de vreme, graţie unuia dintre ei căruia îi plăcea să-şi zică Păstorel şi care ni-i aduce în faţa ochilor într-o manieră familiară lui şi, desigur, şi celorlalţi. Un prim toast pe care el l-a ridicat a fost spre a vesti:

Eu, stimabili comeseni,

Ca tot omul cum se cade,

Beau o ţuică de Văleni

Pentru Mircea Eliade.

De unde se vede, în treacăt fie spus, că printre cei de acolo erau unii cu pereferinţe şi pentru alte băuturi decât cele propuse în lista tipărită. însă mai important mi se pare, totuşi, că cel care toastase a ţinut să-şi întrească bunul gând asigurându-l pe adresant şi că:

Vede până şi-un profan,

Că nimic nu inventez,

Unde-i Mircea indian,

Domnul Iorga e chinez.

Iar, când începea Păstorel cu înţepăturile lui la adresa lui Iorga era greu să mai fie oprit. Aşa că a continuat:

Chestia începând să fiarbă,

Zvonuri circulau în trap,

Dacă Mircea n-are barbă

Domnul Iorga n-are cap.

Sau:

Domnul Iorga profesorul,

Când îl face pe eroul,

Glăsuieşte cu stiloul,

însă scrie cu piciorul.

Până la urmă, tot datorită epigramelor lui, putem şti cine se mai afla, totuşi, la masa aceea, chiar dacă nici de astă dată nu-l uita pe Iorga.

Eftimiu, om integru,

A înnebunit de tot.

Cocoşul lui e negru,

Al lui Iorga e idiot.

Uneori, se îndura, totuşi, să-l mai cruţe pe bărbatul politic şi istoricul care-i stătea parcă în gât - e adevărat mai ales din cauza pieselor de teatru şi a poeziilor sale - şi împotriva căruia, încă înainte cu şase ani publicase placheta ,Versuri cu pelin de mai contra Iorga Nicolai" - ca să-l mai aibă în vedere şi pe alt comesean despre care ţinea să-i asigure pe ceilalţi că:

Voiculescu e-o problemă

De contraste şi pretenţii,

Dr. îl numesc confraţii

Şi poet îi spun clienţii.

Voia bună, ajutată şi de licoarea din pahare, părea, astfel, să preschimbe într-un festival literar dejunul din acea zi de vară (care, cine ştie, dacă n-a durat până-n seară?), deşi cunoscând răsfăţurile lui Păstorel, chiar de el mărturisite, avem tot dreptul să credem că dânsul ar fi dorit să deguste şi ceva venit din altă parte decât de la Odobeşti. întrucât ne-a şi transmis peste timp, în maniera-i caracteristică, această intimă dorinţă:

,Dacă participa la acest dejun Eminescu în loc să fi scris ,La steaua" ar fi scris:



La Maxut



La Cotnăraşul ce-a învechit

E-o cale atât de lungă,

Că zile cinci i-au trebuit

,Fiat"-ului s-ajungă.



Deşi pornit de mult la drum,

Dar pe şosele proaste,

Buchetul lui de-abia acum,

Zâmbi narinei noastre.



Cotnarul vostru din Maxut

încet la cap se suie,

Era pe când nu l-am băut,

Azi l-am băut şi nu e.



Şi astăzi, ca-n atâtea seri,

Când pivniţa-i adâncă,

Tăria vinului de ieri

Ne urmăreşte încă.

Toate cele de mai sus eu le-am aflat, aşternute chiar de Păstorel, într-o zi cu soare şi chiar către amiază, în sala de lectură a Serviciului de manuscrise şi carte rară al Bibliotecii Academiei Române. După care, plecând visător de acolo şi umblând agale printr-un Cişmigiu încă înflorit, mi-am adus din nou aminte, de astă dată de o cină cu Păstorel la care dânsul m-a poftit, tot la Capşa, după... nouăsprezece ani de la prânzul pomenit. Ea mi-a rămas şi-mi va rămâne mereu trează în amintire atâta vreme cât memoria mi-o va îngădui. Şi dacă o fac cunoscută acum nu e pentru că aş sugera cumva o cât de mică apropiere de cel dintâi, ci pentru că îmi spun că poate, eventual, completa ceea ce ştim despre Al. O. Teodoreanu.

Se scria, aşadar, anul 1956. Eu lucram atunci la Editura pentru literatură. Conduceam de ani buni redacţia de literatură clasică universală şi cum mulţi scriitori nu erau lăsaţi să publice ce-ar fi vrut, se dedicau traducerilor şi, ca atare, aveam frecvente contacte cu ei. Aşa i-am cunoscut, între mulţi alţii, pe Ion Vinea, care le fermeca pe redactoare prin eleganţa ţinutei şi a langajului, pe Victor Eftimiu, care ne dăruia adevărate momente de artă actoricească recitând din înşir^te mărgărite sau Cocoşul negru, pe Al. Philippide şi, ca să nu lungesc înşiruirea, pe Păstorel. Pe unii îi vizitam şi acasă, ca de pildă pe Arghezi, care se deplasa greu şi uneori îmi scria.

Păstorel locuia într-o casă mică de la începutul străzii Vasile Lascăr, cu un interior destul de trist care numai prin câteva, rare, obiecte amintea de un trecut mai senin. Şi într-o zi, în timp ce mă aflam la el spre a discuta despre nu mai ştiu ce carte, m-a invitat ca a doua zi seara să cinez, cu dânsul şi soţia lui, la Capşa...

N-aş putea spune ce-am mâncat - lucru care nu m-a interesat, de fapt, niciodată prea mult - şi nici cum mai arăta atunci restaurantul, dar n-am să uit nicicând cina aceea, care s-a prelungit de la 7 seara până aproape de miezul nopţii, pentru ipostazele sub care mi s-a înfăţişat cel care mă invitase.

Astfel, la un moment dat, în buna dispoziţie în care ne aflam, rememorându-i câteva expresii mai hazlii din ,Hronicul măscăriciului Vălătuc", care-mi plăcuse mult, prin nu ştiu ce asociaţie de idei Păstorel a început să recite versuri. Să recite sute, sute de versuri, din anticii greci şi latini, din clasicii francezi... Dar ce m-a uluit şi mai mult au fost, cred, paginile de proză - care se memorează mult mai greu - din necrologul scris de Victor Hugo la moartea lui Talleyrand. Un text de vreo patruzeci de pagini, scris într-o dimineaţă, d^un trait şi din care simţi cu adevărat suflarea geniului.

Păstorel îl ştia în întregime!

Apoi, după câteva fraze schimbate despre poeţii din care rostise versurile, au urmat iar altele - din unii mai aproape de vremea noastră.

Nemaistăpânindu-mi uimirea - şi admiraţia - am întrebat:

- Dar câte versuri ştiţi, domnule Teodoreanu?

însoţit şi aprobat, parcă, de zâmbetul soţiei, răspunsul a fost:

- Ei, la tinereţe ştiam, cred, vreo treizeci de mii, acum dacă mai ştiu zece mii...

Treptat, conversaţia a alunecat şi spre prezent, prezentul de atunci, către viaţa literară şi între altele - ba chiar mai presus de altele - m-am putut convinge de respectul pe care Păstorel i-l purta lui Sadoveanu, ,conu Mihai" cum se exprima el. Despre care mi-a dat a înţelege şi că numai datorită intervenţiilor sale se întredeschiseseră foştilor colaboratori ai ,Vieţii româneşti" ieşene - Mihail Sevastos, Eugen Herovenu, Demostene Botez ori lui însuşi - porţile noilor edituri şi publicaţii. După cum, tot din câte mi-a spus, părea să fie în bune relaţii şi cu Cezar Petrescu.

încurajat de astfel de confidenţe, de atmosfera degajată în care conversam şi de repetatele săgeţi lansate de interlocutorul meu împotriva a tot felul de prefăcuţi care în trecut spuseseră una şi atunci declarau cu totul altceva, la un moment dat - împins de bună seamă de impertinenţa tinereţii - m-am pomenit întrebând:

- Dar conu Mihai crede?

Spre stupoarea mea, a urmat un răspuns, total neaşteptat, care m-a lăsat fără grai:

- Conu Mihai nu, dar Cezar crede.

Iar mai încolo, tot tăifăsuind aşa, fără reţineri, în nu mai ştiu ce context m-am trezit că voiam să ştiu dacă era adevărat ce se spunea, că cei de la ,Viaţa românească" au fost francmasoni şi ce făceau în adunările lojei lor.

Fără nici o inhibiţie, Păstorel mi-a confirmat, surâzând, zvonul public, dar despre adunările la care luase parte mi-a vorbit doar ca de un bun prilej de a se duela, în epigrame, cu George Topârceanu...

Pentru toate acestea - şi multe altele cina aceea mi-a rămas, iată, în amintire şi după aproape cincizeci de ani, întrucât - mai presus de contingenţele ei materiale - ea a fost luminată de străfulgerarea jerbelor spiritului lui Păstorel.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara