Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Un dosar de Securitate şi învăţăturile lui de Nicolae Manolescu

Am publicat într-un număr de anul trecut al revistei noastre pagini din dosarul de Securitate al lui Dorin Tudoran, un dosar de urmărire, întins pe 18 volume şi din care a rezultat un volum, evident fragmentar, apărut la Editura Polirom.

În numărul de faţă reluăm acea parte din dosarul de reţea al lui Ioan Groşan primită de la CNSAS de către conducerea USR, ca urmare a unei solicitări din 2006, când Groşan era membru al Consiliului. Diferenţa dintre cele două tipuri de dosare nu mai trebuie explicată. De altfel, R.L. a mai publicat pagini din dosarele de urmărire ale unor scriitori care nu mai sunt în viaţă, prin diligenţele Ioanei Diaconescu, acreditată pe lângă CNSAS, niciodată însă un dosar de reţea al unui scriitor în viaţă. Legea e strictă în această privinţă. Am fost nevoiţi să aşteptăm decizia Curţii de Apel. Cititorii noştri trebuie să ştie şi că anumite pasaje au fost omise (protejate), iar o parte din numele menţionate reduse la iniţiale, conform dispoziţiilor aceleiaşi legi.
Mă simt obligat moralmente să ofer o explicaţie pentru gestul nostru. În urma apariţiei în „Evenimentul zilei” (care a solicitat, la rândul său, verificarea scriitorului) a primelor informaţii privitoare la dosar, ca şi a unui interviu cu Groşan, s-a produs o reacţie în lanţ şi presa de toate orientările s-a pronunţat, ca şi numeroşi colegi de breaslă, asupra vinovăţiei scriitorului. Consternarea din prima clipă a făcut loc repede unei atitudini binevoitoare faţă de Groşan, deplâns ca o victimă. Ideea era că un mare scriitor nu merită un astfel de tratament. „Înţelegerea” aceasta, nearătată altora mai înainte, le-ar fi făcut cinste apărătorilor lui Groşan, dacă nu s-ar fi opus datele din dosar. Am fost eu însumi de părere, înainte de a le cunoaşte, că, dacă, aşa cum Groşan declara în interviul pomenit, nu exisă decât o singură informare, şi aceea benignă, nu era cazul să fie ţintuit la stâlpul infamiei. Citind însă dosarul primit de la CNSAS, mi-am dat seama că Groşan ne-a indus în eroare şi că lucrurile stăteau în realitate mult mai rău. În loc să-şi asume răspunderea colaborării cu Securitatea, a mizat pe o eventuală, deşi improbabilă, menţinere a noastră în ignoranţă. Nu ca să-l pedepsim publicăm dosarul, ci pentru a spulbera orice urmă din nemeritata încredere pe care, naivii de noi, i-am arătat-o. Nu ne bănuiţi că îl acuzăm pe nedrept. Citiţi paginile de la mijlocul numărului de faţă şi veţi vedea că, din păcate, vinovăţia lui este indubitabilă. Ceea ce, în plus, face de neiertat minciunile din interviu.

Securitatea l-a recrutat pe Groşan de două ori, (prima oară a semnat angajamentul de rigoare). O dată, în 1974, a doua oară, în 1989. Numele de cod au fost Radu Greceanu, respectiv, Gavrilă. Scos din evidenţă, prima oară, în 1978, n-a stat degeaba în cei patru ani, producând note informative pe bandă rulantă, ce e drept, neplătite, iar a doua oară, în, ţineţi-vă bine!, 1990, luna neprecizată, interval în care a fost expediat în Germania şi în Franţa ca să culeagă informaţii despre emigraţie. S-a întors la timp, cât să apuce să i le comunice comanditarului, înainte de a începe revoluţia.
Ceea ce atrage dureros atenţia în aceste note informative este conştiinciozitatea cu care sunt redactate, nefiind omise amănunte, pe cât de derizorii, pe atât de compromiţătoare pentru cei la care se referă. Notele sunt şi foarte precise. Rigoarea nu exclude accentul personal, autorul fiind, nu e aşa, scriitor. Transpar idiosincrazii, invidii, gelozii. Câteva denotă bunăvoinţă şi chiar dorinţa de a-i pune bine cu Securitatea pe unul sau pe altul dintre colegii de facultate sau din redacţia de la „Echinox”. Câtorva, Groşan le poartă sâmbetele şi atunci să vezi ce e la gura lui! M-am întrebat care poate fi motivaţia adâncă a colaborării cu Securitatea a unui om inteligent şi talentat. În interviu, Groşan ne oferă el însuşi o posibilă explicaţie, dar nu mai sunt dispus să-l cred pe cuvânt. În anii ‘70, de altfel, nu te mai dădea nimeni afară din facultate, dacă refuzai colaborarea. Iar defecţiunea unei rude apropiate, rămasă prin lumea liberă, aceea care provoacă prima notă, anterioară angajamentului („dată din proprie iniţiativă”) nu are relevanţă în cazul cuiva care nu ocupa nicio funcţie de conducere. Groşan n-a luat nici bani, după cum declară unul dintre ofiţerii care se ocupau de el. Nici de alte avantaje, de o natură sau alta, nu pare să fie vorba, exceptând, poate, plecarea în străinătate din decembrie(!) 1989. Frica? De ce putea să-i fie frică unui tânăr ca el în 1974, ca să nu mai vorbim de 1989, octombrie 31? Nu mai rămâne decât binecunoscuta expresie a docilităţii româneşti de bună voie şi nesilit de nimeni.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara