Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Un exemplu de obiectivitate de Gheorghe Grigurcu


Se află în circulaţie două sintagme doar iluzoriu simetrice: poezia de critic şi critica de poet. în realitate, ele poartă sarcini axiologice eterogene. Pe cînd cea dintîi (atunci cînd e aplicată corect!) este vădit expresia unei insuficienţe, a unei vocaţii lirice atît de firave încît se lasă copleşită de abstracţiunea cogitativă şi de aerul de ,făcătură" epigonică, a doua poate fi omologată în întrariparea-i specifică, în maniera sa imaginativ-metaforizantă. Dar nu e... obligatoriu ca un poet să scrie mereu ca un poet, iar un critic să scrie mereu ca un critic! Există destule cazuri în care una şi aceeaşi persoană scrie disociativ, atingînd autonomia genurilor pe care le cultivă. Prejudecata încă, hélas, îndeajuns de înrădăcinată conform căreia un autor e fixat într-un unic domeniu, celelalte pe care le-ar aborda neîngăduindu-i decît mediocritatea irelevantă, porneşte fie din comoditatea (lenevirea) unei categorii de comentatori, fie din frigiditatea estetică a celor care ,înţeleg" creaţia din exterior, printr-o grilă culturală, învăţată, iar nu prin sensibila aderenţă efectivă. Care e situaţia d-lui Ilie Constantin? Poet de seamă, d-sa nu scrie despre alţi scriitori precum, bunăoară, Arghezi sau Nichita Stănescu, ci într-un plan propriu-zis critic, precum, bunăoară, Ion Pillat, Alexandru Philippide sau Ştefan Aug. Doinaş. Paginile d-sale de comentariu invederează prin urmare acea plinătate a sunetului intrinsec pe care auzul nostru îl percepe fără aprehensiunea că semnatarul lor e şi un producător liric, ultimul departe de-a ,bruia" discursul critic, nici măcar la modul sublim al interceptării imaginii prin imagine, rămînînd doar o prezenţă discretă în culisele reprezentaţiei textuale. O muzică de fond, am zice. Fapt ce-i conferă neîndoios d-lui Ilie Constantin un loc în clasa criticilor ca atare.

Nu neapărat ca poet, ci în simpla, fundamentala calitate de cititor avizat, confratele nostru se străduieşte a intra în rezonanţă cu scriitorii (mai cu seamă cu poeţii) pe care-i supune analizei printr-o postură de apropiere, de intimizare. într-un fel, încearcă a reconstitui starea de spirit creatoare, a o dubla printr-o gesticulaţie interioară proprie, a se pune cumva în locul autorilor. A le intui intenţiile ori, dacă vreţi, a devina precum un haruspiciu în viscerele plăsmuirii lor literare: ,Comentatorul poemelor lui Şerban Foarţă (născut în 1942) trăieşte un fel de nerăbdare la gîndul că mai are de aşternut, el însuşi, oarecari băgări de seamă, în ciuda dorinţei resimţite de a se mulţumi să citeze, cu nesaţ: Fiindu-mi drag să scriu despre poeţi, cu iluzia de a-i înţelege binişor, nu mi-a trecut niciodată prin gînd să mă mulţumesc cu ceea ce găseam eu a cogita despre ei, ci m-am sprijinit cu sîrg pe propria lor exprimare". Dorinţa criticului e de-a restitui obiectului său aura emoţională ce-l însoţeşte, adică de-a actualiza virtualităţile empatice care zac în adîncul scriiturii, particularizînd-o nu doar ca real ireal, ci şi, complementar, ca ireal real: ,Petre Stoica a ales drept titlu pentru cele mai frumoase poezii ale sale un substantiv foarte nimerit: Suvenir. Cuvîntul îşi compensează relativa lipsă de vigoare printr-o aură de afectivitate şi prin sugestia unui anumit trecut... La scara temporală umană, epoca dintre cele două războaie mondiale s-a îndepărtat grozav; la scara istoriei, totul s-a petrecut abia ieri. Poetul n-a încetat să revină şi să întîrzie în acel timp suspendat - într-un mic oraş bănăţean, conţinînd în el esenţialul existenţei". De asemenea, în legătură cu acelaşi poet întîlnim o interpretare a uneia din poeziile sale în care detaliile fizice, de ordin optic şi cinetic, par a deschide drumul unei perspective morale, unei viziuni aşadar de adîncime, care, aidoma unei elegiace acolade, îmbrăţişează cvasiintegralitatea operei în cauză: ,Bărbatul din această Elegie, pe care Eul liric îl contemplă cum înaintează pe trotuar înaintea sa, pare aievea, deşi el este doar o proiecţie a propriei imagini. Cum nimeni nu se poate privi din spate, putem interpreta altfel ceea ce este povestit: subiectul nu doreşte (în acel moment) să se privească, sau să se arate din faţă, şi de aceea îşi expediază imaginea proprie la cîţiva paşi înaintea sa; e şi un mod de a spune că acel El/ Eu înaintează spre anonimat, în care va şi dispărea la un colţ de stradă. Despre necunoscutul înaintînd se spune că Ťare umerii străpunşi de săgeţiť (o aluzie la martiriul Sfîntului Ştefan sau, mai simplu, săgeţile sînt grijile insului, întrebările dramatice pe care tocmai şi le pune?), de aceea poate Ťare un mers clătinatť - aidoma ultimilor paşi ai cuiva care se va prăbuşi".

Cu toate că nu iscodirea generalităţii, a categoriei lejere şi eventual laxe alcătuieşte preocuparea de căpetenie a d-lui Ilie Constantin. Nu o dată, cu o graţioasă pedanterie (spunînd aşa sperăm că inoportuna aci sicitate a substantivului e neutralizată de adjectivul ce i-l aninăm), d-sa caută a explica particularul, a desluşi amănuntul, operaţie ce, evident, pînă la urmă trimite luminile necesare asupra ansamblului descompus şi recompus astfel în mod salutar. Nu stufoasa producţie îl atrage (în desişurile ei te poţi lesne rătăci), ci pasajele reprezentative, astfel selectate încît să poată avea palpitul orientativ al unui ac de busolă: ,Orice poet, de la cei mai modeşti pînă la cei mai de seamă, poate fi comentat pe temeiul cîtorva din poemele sale. Nu-l micşorăm pe nici unul procedînd astfel; chiar scriind despre autor după ce am reparcurs toată opera poetică a fiecăruia, tipul de prezentare căruia îi rămîn fidel îmi impune să examinez mai îndelung un număr redus de poezii, în speranţa că voi spune esenţialul despre poetul întreg". Un punct de plecare: titlul amplu al unui faimos poem al lui Mihai Ursachi, compus din numai două versuri, asemenea acelor caricaturi în vogă în jurul anului 1900, înfăţişînd omuleţi cu un trup mic şi un cap uriaş: ,Post scriptum. Transversaliile mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scris-o magistrul Ursachi pe cînd se credea pelican; piesa cu pricina este alcătuită din numai două versuri: ŤUn om din Tecuci avea un motor/ dar nu i-a folosit la nimicť. Dincolo de ironie, în ansamblul prea întinsului titlu şi abia enunţatelor versuri, iute retezate - parcă izbindu-se de zidul tăcerii -, se află, învăluite în enigmă, Transversaliile mari sau cele patru estetici, cu tot ce vor fi avînd ele a transmite ca ştiinţe. (...) A doua parte a titlului completează explicit instituţia magisteriului pe care autorul se consideră apt să şi-o asume, ca în momentul scrierii acestei poezii Ťpe cînd se credea pelicanť. Simbolul pelicanului nu e doar o imagine a paternităţii ce-şi sfîşie pieptul pentru a-şi hrăni progenitura; pe lîngă conotaţia cristică, se poate vedea aici şi sfîşierea fără durere a magistrului care transmite elevilor destoinici cunoştinţe atît de aprofundate încît fac parte din fiinţa sa". Nu o dată o figură de stil, ba chiar un singur verb scapără în conştiinţa exegetului în aşa chip încît dezvăluie o trăsătură a creaţiei în speţă, îi aproximează o dimensiune. Sub unghiul ritmului generic şi al impresiei auditive, viziunea lui Nichita Stănescu îi apare statică, întrucît ,finalurile de versuri întăresc senzaţia de încremenire prin căderea Ťcîte unulť, geometrică, a animalelor îngheţate". Dimpotrivă, viziunea lui Ioan Alexandru ar fi dinamică, asemănătoare unui galop de cai care ,scapă" în spaţiul liric, îndreptîndu-se, himeric avîntat, spre lună. Verbul ,a bubui", prezent sub pana ambilor barzi şaizecişti, ar funcţiona aşijderea ca un reactiv al diferenţierii lor: ,caii lui Nichita Stănescu bubuie pe Ťtoba de piatrăť a cîmpului îngheţat, apoi rămîn încremeniţi geometric, cu picioarele paralele. La Ioan Alexandru, în goana lor expresionistă, caii dispar în cer, şi doar urmele lor mai bubuie, Ťdesfăşurateť". Unui poem intitulat Trib I, al lui Ion Caraion (din volumul Cimitirul din stele), la prima vedere un soi de pastel expresionist, penetrat de solitudine, i se descifrează subtextul politic, atît de legitim în scrisul unui fost deţinut de conştiinţă şi, mai mult decît atît, martir al Gulagului indigen unde a fost supus unor suferinţe atroce din care i s-a tras şi moartea: ,Frapează mai întîi impresia de claustrare sub cer. Nu există decît pămînt, cer, păsări şi stele; dar un spaţiu în care păsările trec fără să fie zărite şi fără cîntec, în care stelele se tulbură pe traseele lor Ťfără luminăť, poate fi altceva decît o vastă temniţă? O a doua sugestie concentraţionară e de constatat în reluarea cuvîntului luni: Ťşi mereu a fost ziua întîia/ şi mereu luni şi mereu luni şi mereu luniť. Obsedanta propagandă era sistematic contrazisă de realitate, viitorul fericit necontenit promis se îndepărta o dată cu linia orizontului. (ŤStăpînul ne goneşte cu biciu'n paradisť, scria mai tînărul Dan Laurenţiu.)"

Fără să fi trecut prin temniţele comuniste, dl Ilie Constantin s-a manifestat la rîndu-i ca un adversar al regimului comunist pe care l-a sfidat exilîndu-se în Franţa unde a petrecut aproape trei decenii. Incontestabil o traumă precum orice exil, această îndelungată etapă a existenţei d-sale, nescutită de tribulaţii, s-a agravat şi prin măsura punitivă pe care cîrmuirea samavolnică o lua în toate cazurile similare, aceea a interzicerii autorului, a radierii, în ţară, a numelui său. S-a înstrăinat oare, în timp, scriitorul cu reputaţie de exponent al ,renaşterii" poeziei de după 1965, de literatura română, s-a mai putut reintegra în structurile ei, din care s-a văzut silnic dislocat, după întoarcerea sa în patrie? Deşi am întîlnit şi o astfel de opinie, credem că adevărul e altul. Cărţile pe care le-a publicat în România după 1989, prezenţa d-sale în presa literară atestă continuitatea unei cariere, organicitatea autohtonă a unei opere. Şi nu doar atît. Departe de a-şi fi alterat umoarea, de a se fi ,înăcrit" ca efect al surghiunului (se mai întîmplă!), dl Ilie Constantin face dovada unei deschideri senine către confraţi, de-o marcată generozitate în recepţia lor explicitată. Valoarea, acolo unde socoteşte a o întîlni, îi smulge elogii nedrămuite. Şerban Foarţă ,intră într-o fantastică rezonanţă cu cuvintele, participă intim la jocuri de viziuni şi de semnificaţii conţinute de ele. Este un prodigios Proteu luînd forme multiple, de peisaj, fiinţă vie, obiecte ale civilizaţiei şi vieţii de toate zilele, mii de lucruri care ar trebui să sufoce pagina - dar ea rămîne aerisită, netă, plină de viaţă!". Sau: ,Asupra poemelor Constanţei Buzea, comentariul critic, oricît de abundent, pare mereu abia început" sau: ,Unul dintre poemele lui Cezar Ivănescu, Jeu d^amour (cu subtitlul: Amintirea Paradisului) îmi apare ca o capodoperă de o armonie unică". Cu adevărat magnanim se arată criticul în raport cu Victor Felea, al cărui Jurnal publicat postum conţine mai multe pasaje ce-i dau acestuia impresia că-l ,detestă din toată inima". ,Vindicta" celui ,detestat"? Nu reprezintă decît o sumă de aprecieri pe cît de favorabile pe atît de corecte şi din punctul nostru de vedere: ,Elanuri de cugetare inspirată şi sensibilă", ,luciditatea în faţa realităţilor politice şi sociale, curajos exprimată - căci au fost ani cînd a şuşoti pentru sine prin sertare era un act de curaj", o ,retractilitate" ce amplifică benign ,impresia (...) de rezervă şi enigmă", în acest registru, autorul clujean fiind ,necontenit interesant şi bogat". Ceea ce nu e decît un exemplu, remarcabil, de obiectivitate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara