Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Un fondator al poststructuralismului de Andreea Deciu


(Urmare din nr. trecut)

Deşi nu a egalat succesul de public al Cuvintelor şi lucrurilor, care e o carte mai spectaculoasă stilistic, mai valoroasă literar, Arheologia cunoaşterii este, s-ar putea convingător pleda, cea mai importantă scriere a lui Michel Foucault. Bogdan Ghiu o numeşte, foarte poetic (nu ştiu şi cît de adecvat) "o carte de tranziţie, o carte-salt, o carte-parcurs, o carte-sinucidere, o carte-renaştere, o carte-împlinire/ eşec". Eu aş numi-o, cu mai puţin avînt poetic, o carte fundamentală şi totodată paradoxală, prin statutul ei în contextul filozofiei lui Foucault. Voi explica îndată la ce mă gîndesc cînd spun că e paradoxală. Cercetătorii operei lui Foucault disting, de regulă, două etape/moduri esenţiale în gîndirea acestuia: genealogia (ca analiză a formării unui sistem, cum e reflectată de A supraveghea şi a pedepsi, de pildă, unde e studiată constituirea modalităţilor de putere) şi arheologia (ca analiză a sistemelor de cunoaştere, fiecare cu regulile sale de constituire, aşa cum o observăm în Istoria nebuniei sau în Istoria sexualităţiii, de exemplu). Ce-i drept, alţi interpreţi insistă să ţinem cont şi de o a treia perioadă în opera lui Foucault, cea a eticii, şi includ aici Istoria sexualităţii, argumentînd că accentul central al acestui text nu e pus pe constituirea unui sistem de cunoaştere, ci mai curînd pe raportul dintre individ şi sine însuşi. Cred, însă, că aceasta este o idee subiacentă în multe, dacă nu aproape toate, scrierile foucauldiene, astfel că o a treia etapă, a eticii, mi se pare superfluă.

Arheologia cunoaşterii este un text fundamental în măsura în care elucidează, sau încearcă să elucideze, premisele teoretice ale unor studii aplicate de genul Istoriei nebuniei. Este un text inspirat de o criză a metodologiei analizei istorice pe de-o parte, dar pe de altă parte fundamentat pe intuiţiile conceptuale puse deja în aplicare de autor în Naşterea clinicii, de exemplu, care apăruse încă din 1963. Criza metodologiei istorice, aşa cum o percepea Foucault în 1969, constă în neputinţa istoricului de a descoperi o structură de adîncime a evenimentelor, de a percepe acele "ritmuri lente", cum le numeşte autorul cu o superbă sintagmă, aflate dincolo de istoria zbuciumată a cotidianului, a războaielor şi perioadelor de foamete. Ce legătură va fi fost, se întreabă filozoful contemplînd istoria, între evenimente disparate precum istoria grîului şi cea a secetei şi irigaţiilor? Cum influenţează aceste "ritmuri lente" panorama istoriei lumii pe care încearcă să o conceapă istoricul? Intenţia lui Foucault, aşa cum e ea sugerată, dacă nu direct enunţată în Introducerea la Areheologia cunoaşterii este de a problematiza însăşi ideea de istorie înţeleasă drept cunoaştere, dincolo de proliferarea istoriilor, care se produsese deja după al doilea război mondial. O istorie generală, însă nu ca proiect comprehensiv şi global, ci mai curînd ca un fel de subtext teoretic, de compendiu de întrebări şi strategii valabile pentru orice istorie particulară. Dacă vreţi, istoria ca retorică, ca dicţionar, corpus de probleme, dileme, sau soluţii. Termenul retorică sau acela de dicţionar sînt cu deosebire importante, pentru că Arheologia cunoaşterii încearcă să rezolve problema condiţiilor de posibilitate ale cunoaşterii introducînd concepte precum acela de discurs, formaţiune discursivă, enunţ sau arhivă. Mulţi critici ai lui Foucault sînt mai degrabă sceptici faţă de felul în care asemenea concepte izbutesc să lămurească gravele dileme enunţate de autor în Introducerea sa. Definite, într-adevăr, foarte lax şi cu o constantă circularitate, conceptele de enunţ sau formaţiune discursivă au făcut totuşi carieră. Ciudat e că, dincolo de labilitatea lor teoretică, i-au permis autorului, după părerea mea, o solidă descriere a regulilor de constituire a unei paradigme disciplinare, a unui proiect investigativ. Oricît de rezervaţi ar fi unii filozofi faţă de Arheologia cunoaşterii (între aceştia Richard Rorty), cred că e singura scriere foucauldiană care se pretează masiv la analize aplicate.

Statutul paradoxal al textului constă în faptul că acesta lămureşte, oricît de parţial, dileme pe care Foucault însuşi nu pare să şi le pună în propriile sale analize. Există o anistoricitate flagrantă în arheologiile sale aplicate. Oricine a citit Istoria nebuniei, de pildă, nu se poate să nu fi fost şocat de precaritatea documentară a textului, de viteza generalizărilor, de cursivitatea modelului. E suficient să te apleci o vreme asupra unor documente ale epocii, tratate medicale sau filozofice, spre a fi brusc bulversat de vastitatea şi diversitatea unui univers simbolic atît de convenabil compilat, structurat şi inevitabil simplificat de Foucault în Istoria nebuniei. Mai mult decît atît, ideile teoretice din această carte sînt, uneori, contrazise brutal de dovezi textuale. Istoria pe care Arheologia cunoaşterii o statuează dincolo de istorii are această ironică particularitate: nu e defel istorică.

Michel Foucault, Arheologia cunoaşterii, traducere, postfaţă şi note de Bogdan Ghiu, Editura Univers, Bucureşti, 1999, 287 pagini, preţ nemenţionat.