Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un gînd pentru Petre (Pierre) Năsturel (1 aprilie 1923 – 18 ianuarie 2012) de Alexandru Niculescu

Dacă îmi permit să scriu despre un eminent istoric care nu a avut prea multe relaţii cu lumea literară, nici în România, nici în străinătate, justificările mele pot fi insuficiente. În definitiv, eu nu sunt istoric, iar „România literară“ este o revistă de literatură.

Şi totuşi! Dacă un articol scris de cineva din afara domeniului ştiinţei istorice apare într-o revistă, şi ea, atentă numai la istoria literară, faptul în sine trebuie înţeles. Eu scriu aceste rînduri pentru că istoricii noştri au tăcut. Iar România literară este o publicaţie centrală, de lungă tradiţie, a culturii româneşti.
Mai există însă alt motiv pentru care scriu aceste rînduri. Petre (Pierre) Năsturel – ca şi alţi români de valoare – a murit în Franţa, după o lungă perioadă de exil care a început în 1970, în Grecia, şi a continuat, din 1974, în Franţa, unde era născut. Bineînţeles, numele celor „fugiţi” dispăreau din bibliografiile româneşti oficiale. Dar, după 1990, mai ales în disciplinele ştiinţifice, puţine nume ale celor ostracizaţi în trecut au reapărut. Mai ales că unii dintre ei dispăreau dintre cei vii. Iată, bunăoară, că despre decesul la Paris, după o lungă suferinţă, al valorosului meu coleg, profesorul Cicerone Poghirc (1928-2009) nu a apărut nici o referinţă necrologică mai amplă – cu excepţia publicării, de către dl. Mircea Frînculescu, în revista Limbă şi literatură (2009 / 1-2, p. 111-113), a cuvîntărilor ţinute la înmormîntarea sa (18 aprilie 2009) în cimitirul din Thiais (şi un anunţ online al Ambasadei României din Franţa)1. Ştiu oare cei care se îndreaptă, astăzi, către tracologie, indo-europenistică şi orientalistică despre studiile profesorului Poghirc, apărute în ţară şi în străinătate? Dar filosofia românească a folosit vreodată lucrările lui Ştefan Lupaşcu (1900-1988) – pentru că nu mai sper a se găsi vreun anunţ (faire-part) al morţii lui, survenite la Paris. Aş putea lungi această listă cu numele lui Eugen Lozovan (1929-1997), Bazil Munteanu (am scris eu, semnalîndu-i valoarea europeană, în „Viaţa Românească”, pe atunci condusă de Cezar Baltag), Emil Turdeanu (abia acum, în 2011, o fundaţie i-a recuperat memoria prin cîteva documente). Prin grija criticii şi istoriei recente a literaturii noastre, revistele literare au readus în spaţiul culturii româneşti memoria unor însemnaţi poeţi şi prozatori refugiaţi în Occident – şi pierdută temporar pentru literatura din România. Petru Dumitriu, Vintilă Horia, Alexandru Lungu, Ştefan Baciu, Mihai Fărcăşanu- Villara, Horia Stamatu, Ben Corlaciu şi-au reluat numele în literatura română actuală. România literară, prin redactorii ei, începînd din 1990, a avut o deosebită contribuţie în această nobilă acţiune de reabilitare. Astfel au putut să se adune „acasă” valori româneşti risipite prin lumea largă, prea puţin apreciate acolo, mult necesare în schimb în literatura noastră.
Cazul Petre (Pierre) Năsturel este unul similar – dar mai complex. Născut la Paris, la 1 aprilie 1923, într-o familie franco-română care a decis, în 1941, să se întoarcă în România, la Bucureşti, viitorul istoric a frecventat cercurile catolice din Bucureşti, pe atunci dominate de personalitatea monseniorului Vladimir Ghika (1873-1954), care aduna, ca preceptor sau duhovnic, pe tinerii din elita bucureşteană. Tînărul Năsturel şi-a trecut în 1949 doctoratul în Istorie la Universitatea din Iaşi cu o teză de bizantinologie (Contribuţii la istoria relaţiilor românobizantine) şi a lucrat ca cercetător în Institutul de istorie „Nicolae Iorga“ (bineînţeles, ca bizantinolog) alături de regretatul Alexandru Elian. Articolele şi studiile sale de bizantinologie vedeau lumina tiparului în revistele de specialitate din ţară şi de peste hotare („Byzantina”, „Balcania”, „Revista de studii sud-est europene” etc.). Cercetînd istoria bisericii ortodoxe române în relaţie cu Bizanţul (în special secolele XIV-XVII) şi cu mănăstirile de pe Muntele Athos, studiile lui se publicau şi în „Ortodoxia” şi în revistele teologice ale Patriarhiei2. Asemenea direcţii de cercetare au înlesnit călătorii de studiu în Grecia, unde, treptat, şi-a construit – „la sursă” – o bună formaţie de bizantinolog.
Atunci cînd, hărţuit de Securitate (pentru că „avea rude în străinătate” – pe fratele său, Jean Năsturel, la Paris), a avut posibilitatea de a pleca din ţară, în 1969-1970, cu ocazia unor reuniuni internaţionale, Petre Năsturel a cerut azil politic în Grecia, la Atena. Acolo şi-a continuat cercetările documentare, la Muntele Atos, şi a început să-şi publice contribuţiile în reviste occidentale de bizantinologie (din Germania, Italia, Belgia şi Franţa). Era pretutindeni bine cunoscut, prin lucrările sale anterioare, pretutindeni apreciat.
Din Grecia a ajuns, în 1974, în Franţa, la Paris, unde a găsit o bună echipă de bizantinologi care îl cunoşteau din România. Jean Gouillard, Helène Ahrweiller, Jacque Bompaire. Încadrarea în Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice (Centre National de Recherches Scientifiques – CNRS) nu a fost prea grea. A găsit acolo pe Emil Turdeanu, slavist, pe Nicoară Beldiceanu, orientalist. Începea în Franţa o nouă activitate de cercetare, având ca rezultat o nouă teză de doctorat – a doua! A obţinut titlul doctoral cu lucrarea Les documents roumains du mont Athos, în 1979 (materialul fusese adunat în timpul prezenţei sale în Grecia). Pierre Năsturel este admis în cercul profesoral al Sorbonei ca chargé de cours de diplomatique byzantine, o prestaţie la catedra lui Helène Ahrweiller, unde rămîne cîţiva ani. În această calitate, bizantinologul român stabilit în Franţa publică la Roma, în 1986, Le Mont Athos et les Roumains, un volum de 375 de pagini, care aduna cercetările sale asupra relaţiilor româno-athonite dintre secolele XIV-1654 (ulterior, în 2010, în colaborare cu Boško Bójoviç, Tomislav Iovanoviç şi Radu Păun, reia, îmbogăţind documentaţia, problema relaţiilor dintre ţările româneşti şi mănăstirile de la Muntele Athos; volumul apare la Paris, după ce în anul 2000 publicase şi în Danemarca o serie de Înşiruiri istorice – 336 de pagini!).
După 1990, Pierre Năsturel reia legăturile cu ţara. Îl onorează Universitatea din Iaşi, Alma-Mater, cu titlul de doctor honoris causa şi obţine acelaşi omagiu din partea Universităţii din Timişoara. De altfel, din 1990 pînă în 2008 (chiar şi în 2011, în colaborare cu Dan Ioan Mureşan), a publicat în ţara tinereţii şi a formării sale academice zeci de studii în revistele de specialitate.
Petre (Pierre) Năsturel, atît de prezent în istoriografia bizantină românească, atît de fecund şi atît de preţuit în bizantinologia europeană, nu a avut, pînă acum, parte în România decît de o missa funebris în ziua înmormîntării sale la Paris. Ceremonia a avut loc la Centrul de Studii Bizantine Sfinţii Petru şi Andrei, care, după cît ştim, este o instituţie franceză. Participarea istoricilor români a fost singura recunoaştere ştiinţifică a celui care continua de jure şi de facto tradiţia bizantinologiei româneşti, reprezentată de Demostene Russo, N. Bănescu, Alexandru Elian.
Aş îndrăzni să afirm că Petre (Pierre) Năsturel a reprezentat cu mai multă autoritate bizantinologia noastră, pe un spaţiu sud-est european (România, Bulgaria, Serbia, Grecia) şi occidental (Franţa, Italia, Belgia, Germania). Acolo unde marii săi maeştri, restrînşi fiind la spaţiul oriental al Europei, nu au ajuns, Petre (Pierre) Năsturel a putut – cu sacrificiul peregrinărilor de exil – să atragă atenţia asupra raporturilor strînse ale politicii culturalreligioase româneşti cu Muntele Athos.
Îmi permit să consider că Pierre Năsturel este cel mai autorizat cunoscător român ale documentelor grecoromâneş ti din instituţiile monahale de pe Muntele Athos. De aceea sper că lucrările sale vor fi adunate într-un volum, în perspectiva unor cercetări viitoare.
Pînă atunci, însă, istoricii noştri trebuie să-şi spună cuvîntul. Sau nemo propheta in patria sua?

1. Nu merita oare profesorul Poghirc şi o prezentare necrologică într-o revistă de circulaţie mai largă?
2. Un articol despre Manuil de Corint şi Neagoe Basarab a fost publicat chiar de România literară (nr. 11 / 1969)!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara