Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Un homo duplex de Gheorghe Grigurcu


Conform lui T. S. Eliot trăsăturile dominante ale contemporaneităţii sînt instabilitatea şi contradicţia extremă. Oricît de detaşat s-ar dori Miron Kiropol de lumea modernă, o lume "de sălbăticie şi şarpe", văduvită de orice "sens de armonie", d-sa e, structural, un homo duplex. Pe de o parte se arată irezistibil atras de vechime, de un "trecut absolut", în care oamenii convieţuiau cu zeii şi cu eroii mitici, pe de alta e cuprins de un acut simţămînt al declinului, al destrămării nobilelor arhetipuri, al depotenţării spiritului: "Tăifăsuind cu eroii şi zeii, căci doar aşa mă mai pot înţelege cu omul, se prea poate ca fără veste să alunec în haos, însă nu pot face altfel. Sînt şi eu o fărîmă din abisul primordial şi cu el zac împreună cu tine, cititorule, într-o statuie gigantică de zeu sfărîmat". Cultul primordialităţii îi dezvăluie un fond de om vechi, capabil a împărtăşi, într-o manieră am zice hölderliniană, fervorile unei umanităţi mîntuite în chip păgîn prin chiar intensitatea vitalităţii sale care-i scaldă în lumină trăsăturile, inclusiv afectele negative: "Acele sfărîmături din epocile vechi ajunse pînă la noi poartă pe ele o lumină care ne povesteşte cum erau chipurile oamenilor ce le străbăteau, luminoase chiar şi în groază, chiar şi în mînie". Această "transmutare" era cu putinţă datorită unei credinţe în Dumnezeu "nu doar din vîrful buzelor", mecanizată, ineficientă, ci substanţială sub semnul unei osmoze, căci nu doar omul are nevoie de Providenţă, ci şi Providenţa are nevoie de om. E la mijloc un compromis între schema mistico-creştină şi umanism, întrucît o grandoare antică se revarsă asupra viziunilor cosmogonice, o superbie a umanului se implică în smerenia cu care e întîmpinată Creaţia universală: "Din nord la sud răsună a trîmbiţelor/ flamură către cerul ca unică ispită,/ Cu scăpărarea frumuseţii peste carnea demult scrumită./ în nămolul apelor sînt/ în continentul neprihănirii, mai în afară/ şi mai înăuntru, înveşmîntîndu-mă haosul/ A toate făcătorul, iniţiatul taur,/ Şi vălul iubitei prins de pielea mea cu agrafe de aur./ Mă îneacă dintr-o vecie într-alta cometa./ Iau foc într-o dumnezeiască fiară./ Legile fructelor au pus deasupra frunţii mele ochiul/ Cel mai de sus cel mai din afund./ Acolo ospeţiile visului se-ascund,/ Se-aruncă trupul în stele vechi să piară./ Rege mă simt acestor verbe căzute/ Şi înălţate rotindu-se/ Veşnic pe cînd mă spulber./ Scutură-ţi coama, lume, la chipul chipului,/ Fii un cleştar în pîntecul căruia se cutremură/ Măruntul-firavul-puternicul" (Trîmbiţe).

Măreţia divină e aşadar concomitent spirituală şi materială, sublimată şi carnală. Avem a face cu un soi de avîntat acord între imanentism şi transcendentalism, cu o perspectivă asupra unui spirit totalizant, prezent totodată în afara şi-n interiorul creaturilor, precum în următoarele cuvinte ale Sfîntului Augustin: "Dumnezeu este în afara tuturor, nerămînînd în afară; este în toate, dar necuprins de ele; este mai presus de toate, fără înălţare; este mai jos de toate, fără coborîre; este în toate şi, totodată, deasupra tuturor". Recursul la origini are motivaţia mistică a reconstituirii unităţii universale care e imaginea unui Dumnezeu figurînd în aceeaşi măsură în abstract şi în concret, abordabil pe calea abstragerii ascetice dar şi pe cea dionisiacă a contactelor frenetice cu natura. Astfel încît aspiraţia fiinţei de-a coincide cu principiul se suprapune cu cea a impulsurilor sale vitale: "Vreau să muşc rădăcina reînceputului./ Vreau să fiu sînul/ din care s-a vărsat soarele./ Sau măcar un ram, o zăvorîre de mugure/ în această măruntă coajă/ A nemuririi unde pentru a se bucura/ Cad fulgii lumilor" (Acolo). Elementele naturale apar înnobilate de obîrşia lor divină, care face ca abordarea lor pe filiera voluptăţii senzoriale să nu oculteze puritatea adoraţiei, în perspectiva infinitei regenerări: "Tu, întrebarea mea şi carne bună,/ Catifelare însăşi a invizibilului./ O clipă numai ar trebui să mă însori/ Cu frumuseţea mea, matcă de sori,/ Să văd pietrificarea cum se mişcă,/ negura cum se face blondă,/ Carnea seniorală,/ Inima o sondă/ înrădăcinată în ceea ce fără sfîrşit mi-e începutul" (O, farmece). Purtînd sigiliul Creatorului a tuturor celor ce fiinţează, id est reflexul mirabilului centru cosmic, eul este celest în solitudinea lui imortală, rod al imortalităţii divine: "Iată plîngînd înlăuntrul ce nu moare./ Inatacabil puzderie a fiinţelor celeste/ Vin să-l înhaţe în paradisiaca veste./ Singurătatea lui nepieritoare" (Iată plîngînd înlăuntrul). După cum revărsarea proteică a aceluiaşi eu, proiecţia sa în infinitul formelor nu e mai puţin girată de natura-i sacrală: "Sînt împărţit în mii de lumi/ cărora le-am statornicit fortăreaţa/ în toate hohotele ce rîd şi plîng/ La margini şi în adînc" (La margini şi în adînc). Nimic uscat, nimic rigid în acest vizionarism generos, delir orfic al preaplinului lăuntric a cărui miză e necuprinderea nesăţioasă a existenţei, urmare a dumnezeiescului impuls plăsmuitor. Conceptele sînt consubstanţiale pastei lirice îmbelşugate ce ia mulajul fenomenalităţii în diversitatea sa uluitoare şi-n inepuizabilul său dinamism, dar neîndurîndu-se a se închega în vreun tipar, păstrîndu-şi mereu fluiditatea. Nu raţiunea geometrizantă a poeticii moderne, ci inima arhaică, acea inimă relegată de Poe sau Valéry, prezidează somptuosul spectacol al lumii interpretate în faţa lumii, "naiv uimită de ea însăşi": "Cuprinde-mi inima regină/ A tuturor, a cărnii de pe stele./ Spre tine, abisal, centrul suspină,/ Prăpastia din fragilul stelei mele./ De dincolo de păduri/ prin cornul vînătorii te-am ales./ Stejarul, fibra însăşi a mea, din sfintele măsuri,/ Aşteaptă al pădurarului cules,/ (cu băţul ca o lance în văzduh, glumea/ Odinioară copilul, azi te vînează-ades/ Inima, scoc al tuturor naturilor)"(Cuprinde-mi inima, regină). în continuare, aflăm, graţie unor cristalizări apoftegmatice, că inima e "însămînţare a divinităţii", "sacră spermă", "oul" din care poetul însuşi a luat naştere.



Dar, reamintim, Miron Kiropol e un homo duplex. Paradigmele mitice de la care se reclamă nu mai pot avea, azi, decât o prezenţă mediată, cu o inevitabilă alură de restauraţie. Uimirea iniţială, inocenţa adamică, bucuria edenică se izbesc de criza unei conştiinţe care corespunde condiţiei umane reale, a creaturii izgonite din Paradis, marcate de momentele de absenţă a divinităţii, echivalînd cu o absenţă de sine a fiinţei. Instabilităţii (dislocării) metafizice îi este proprie contradicţia ca mod paradoxal al nostalgiei originilor. De fapt Miron Kiropol e un dizgraţiat care gustă ceea ce Rimbaud numea "voluptăţile damnaţiunii, cu specificarea că damnaţiunea nu e, în poezie, o stare pură, o negaţie absolută, ci un amestec de satanism şi idealitate, de neagră satisfacţie şi căinţă, de dureroasă provocare şi de aşteptare expiatoare. Credinţa bardului nostru e una crepusculară, încercată de îndoială, impregnată de anxietate. Revelaţia şi nonrevelaţia îşi dispută întîietatea, însă nici una nu are puterea trebuitoare pentru a o suprima pe cealaltă. Stigmatizate de senzaţia autorului de-a fi zăvorît de viu, blocat de letargie, măcinat de spaimă, versurile lui Miron Kiropol realizează adesea o polifonie a contrariilor, o armonie a dizarmoniei: "Mă uit la resemnare, în mijlocul rotund/ Prin care zăvorîre mă scufund,/ Şi iată, începutul ca un munte/ Explodează în cosmosul împlinit./ Mă dezgolesc, mi-e carnea vid/ Şi plină de somnul unde/ în letargia punte peste punte/ Povara e mai grea de sine, dar înaripată,/ întoarsă către fîntînă./ Acolo pacea ca război (o, spaima tremurînd pe mînă!),/ Pace, război şi spaimă, una într-alta se ascund" (Stigmatul care cîntă). însă fenomenul cel mai tulburător îl reprezintă aci (ca şi la Tudor Arghezi sau la V. Voiculescu) o contaminare, cu caracter de reciprocitate, a entităţilor absolute. Dacă demonia se sacralizează şi sacralitatea capătă atribute demonice, într-o înmănunchere fascinant-confuză: "Atîta nedesluşire a pedepsit pămîntul/ încît mă doare însăşi moştenirea/ în omul singur cu uitarea" (Durerea). Denunţîndu-şi cooperarea iniţială, paradisiacă, spiritul şi materia se recompun într-o figură secundă a unei credinţe blestemate şi a unei apostazii supuse unei mutaţii purtătoare de speranţă, pe traiectul eretic al fantasmei poetice: "în anteriu de lauri e îmbrăcat/ întîiul zeu stacojiu de praful din cerurile/ Cu argilă peste ele./ Cu inima scuturată de cîntecul sporit,/ Priviţi-mă. în mine un veşnic m-a privit./ Dar întunericul perdeluieşte orice mers/ Către minune, mă încarcă/ Stafia purtînd un roi/ Sacru-demoniac împrejurul/ Aburelui şi vrînd să se mărească/ Din tot ce mişcă sub rană" (întunericul). îndoielile nu sînt decît teste înfrigurate ale unei pietăţi care n-a dezarmat, inspiratoare de nostalgii filtrate prin devastatoarea luciditate metaforizantă. Posedatul s-ar zice că are şansa izbăvirii chiar trecînd prin incandescentele miezuri ale căderii sale. însăşi căderea funcţionează aci, în calitatea sa complexă, precum un Purgatoriu: "Urmaţi-mă, şovăiri,/ Ale unui corp scăldat în fluviul/ Infernal dar cu valul fraged,/ Căci se tînguie către paradis" (Descîntec). Abandonat de "veşnicia dintîi", simţindu-se compus din cercuri eterogene, consumat de raiul ce-l poartă-n sine, poetul se socoteşte, sintetic, "Creaţie a celor de jos, creaţie a celor de sus" (Invitaţie). Altfel zis e un analogon al Lumii, producţia sa nefiind decît o incantaţie a acestei apartenenţe integratoare, divin-demonice.

Discursul ţesut din bolboroseli de magmă solemnă, cu accente hölderliniene şi danteşti, al lui Miron Kiropol indică, neîndoios, prezenţa unui mare poet. n

Miron Kiropol, Cerul ca unică ispită, Cuvînt înainte: Nicolae Ţone, Postfaţă: Octavian Soviany, Ed. Vinea, 2004, 320 pag., preţ neprecizat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara