Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Un iconoclast de Sorin Lavric

Publicată întîia oară după cel de-al doilea război mondial, mai precis în 1946, Istoria filosofiei occidentale a lui Bertrand Russell trebuie să fi făcut o figură aparte în peisajul lucrărilor de acelaşi gen din epocă. Şi asta din cel puţin trei motive. Mai întîi, deoarece viziunea autorului este una iconoclastă, pentru Russell filosofia nefiind defel acea ,ştiinţă a ştiinţelor" de la care omenirea are de aşteptat adevărurile esenţiale ale lumii. Dimpotrivă, în ochii filosofului britanic, filosofia este mai curînd o disciplină intermediară, aflată undeva între imperiul ştiinţelor propriu-zise şi tărîmul disciplinelor teologice.

Filosofia, spune Russell, se ocupă cu acele probleme în privinţa cărora răspunsurile teologice au încetat demult să mai fie convingătoare, dar, în acelaşi timp, cu exact aceleaşi probleme cărora ştiinţele actuale nu au putut deocamdată să le dea o soluţie. În acest fel, dreptul la existenţă al filosofiei este dat de o zonă de lizieră, aflată la întretăierea ştiinţei cu teologia, o zonă în care teologia şi-a pierdut autoritatea de odinioară, iar ştiinţele nu şi-au dobîndit-o încă. Totul seamănă cu un război în care una din tabere, ştiinţa, se află într-o permanentă ofensivă, în timp ce cealaltă tabără, teologia, bate mereu în retragere, lăsînd în urmă un ,teren minat", adică tocmai problemele pe care noul învingător nu le poate încă rezolva. Şi atunci, în acest loc minat al problemelor deocamdată insolubile, se iveşte filosofia: ea caută să suplinească carenţele ştiinţelor, oferindu-le un fel de asistenţă teoretică pe termen lung. E ca o zonă de tampon menită a asigura o trecere lină, fără răscolirile dureroase din trecut, de la dogmele odată infailibile ale Bisercii la cunoştinţele astăzi verificabile ale ştiinţelor.

Şi astfel, neavînd la îndemînă certitudinile pozitive ale ştiinţei sau certitudinile dogmatice ale teologiei, filosofia nu poate fi gîndită ca o îndeletnicire autonomă, al cărei domeniu de valabilitate să nu mai îngăduie ingerinţe supărătoare din partea disciplinelor amintite. Filosofia a vorbit mereu despre teme pe care, preluîndu-le din afara ei, le-a împrumutat din religie la început şi din ştiinţe mai apoi. Şi tocmai de aceea o istorie a filosofiei universale nu poate face abstracţie de dogmele şi cunoştinţele ştiinţifice dintr-o epocă sau alta. Cum de altfel nu poate ignora nici împrejurările politice în care o filosofie a apărut.

Şi astfel ajungem la cea de-a doua trăsătură distinctivă a lucrării lui Russell, şi anume ideea condiţionării sociale pe care, de-a lungul timpului, gîndirea filosofilor a suferit-o. Cu alte cuvinte, ca să înţelegi un filosof nu e îndeajuns să-i citeşti opera, ci mai trebuie să cunoşti epoca în care a trăit şi, mai apoi, să intuieşti viaţa pe care a dus-o. Asta înseamnă că un sistem filosofic nu este o verigă necesară dintr-o înlănţuire implacabilă de momente ale gîndirii umane, o înlănţuire la capătul căreia progresul omenirii ar fi un dat firesc pe care toţi îl aşteptăm în virtutea unui consens unanim, ci un sistem filosofic este expresia pe care o anumită epocă a luat-o în mintea unui anumit gînditor. Acelaşi gînditor trăind în altă epocă ar fi avut o altă filosofie, cum şi invers, aceeaşi epocă privită cu ochii altui gînditor ar fi culminat într-o altă operă filosofică. Nu există nici o necesitate în felul în care filosofiile omenirii s-au înşirat de-a lungul timpului, cum nu există nici o necesitate în chiar felul în care epocile respective s-au succedat una după alta. Totul seamănă cu o suită de conjuncturi socio-culturale al căror specific este dat de numeroase şi infinitezimale variabile, dar nişte variabile tot atît de numeroase pe cît de imprevizibile fuseseră ele la un moment dat.

Graţie unei asemenea perspective, o ierarhie în timp a filosofilor este cu neputinţă de făcut, orice apreciere pe seama valorii lor fiind oţioasă şi lipsită de pertinenţă tematică. Tot ce poţi face, ca istoric al filosofiei, este să pomeneşti părerea îndeobşte împărtăşită cu privire la un filosof, adăugînd imediat că o asemenea părere nu poate avea greutatea unei judecăţi de valoare. De pildă, Russell precizează cu scrupulozitate că Immanuel Kant este considerat cel mai mare dintre filosofii moderni, pentru a-şi mărturisi imediat neîncrederea în acest verdict. Mai potrivit ar fi să spui, după Russell, că I. Kant nu este cel mai mare filosof, ci un gînditor foarte important, iar motivul cel mai plauzibil este acela că ierahiile, indiferent de gînditorii cărora le dau cîştig de cauză, nasc frustrări, orgolii şi partizanate inutile - lucru de a cărui evidenţă nu poţi să te îndoieşti defel.

Şi cu toate acestea, în ciuda respingerii ierarhiilor şi partizanatelor filosofice, Russell cade el însuşi în mrejele partizanatului - şi astfel ajung la cea de-a treia trăsătură a Istoriei sale -, favorizîndu-şi în mod evident conaţionalii: pe scurt, înclinaţia lui Russell de a vorbi tot mai mult, începînd cu epoca modernă, de rolul pe care filosofii anglo-saxoni l-au jucat în istoria filosofiei iese cu pregnanţă în evidenţă. Iar această favorizare merge pînă acolo încît Russell acordă un loc în istoria filosofiei unor nume cărora, în împrejurări fireşti, cu greu le-ai putea atribui unul.

De pildă, este de neînţeles motivele filosofice pentru care Russell, între capitolul dedicat lui Hegel şi cel închinat lui Schopenhauer, simte nevoia să intercaleze un capitol destinat filosofului... Byron. Oricum am întoarce chestiunea, Byron nu are ce căuta, în epocă, în compania celor doi germani, cum de altfel nu are ce căuta în genere într-o lucrare de istorie a filosofiei apusene. Asta, fireşte, dacă nu simţi nevoia să ridici în slăvi un poet căruia propria ta admiraţie îi conferă atributele de invidiat ale laurilor filosofici, trecînd astfel cu seninătate peste incompatibilitatea funciară dintre numele poetului şi domeniul speculaţiei filosofice. Apoi, preferinţa îngăduitoare pentru filosofii anglo-saxoni se simte în atenţia pe care Russell o dă, în finalul lucrării, unor gînditori precum William James şi John Dewey, cititorul trăind cu senzaţia că, la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, filosofia lumii, dacă nu era în întregime utilitaristă, acest lucru se datora numai filosofiei analitice. Nici un cuvînt aşadar de fenomenologia germană sau franceză, lucru totuşi explicabil dacă ne gîndim la contextul istoric în care Russell îşi scria cartea şi, în al doilea rînd, dacă ţinem seama de lipsa lui completă de afinitate faţă de acest curent filosofic.

Trecînd peste această particularitate a opticii lui Russell, cele două volume ale Istoriei filosofiei occidentale au toate însuşirile cu care tomurile autorilor britanici ne-au obişnuit de-a lungul timpului: competenţă, claritate, concizie şi un simţ inalterabil al umorului fin, însuşiri pe care traducerea profesorului Dragan Stoianovici - poate cel mai bun traducător de filosofie din limba engleză pe care îl avem - le pune în evidenţă cu acuitate şi inspiraţie.

Russell ştie foarte bine cum anume să scrie pentru a nu plictisi, iar calitatea aceasta este cu atît mai surprinzătoare cu cît o regăsim în paginile unei cărţi de sobră şi severă tematică filosofică. Există, în carte, un dozaj bine cumpănit între anecdota biografică şi discursul speculativ, un dozaj cu atît mai reuşit cu cît, cel mai adesea, anecdota îi serveşte lui Russell ca punct de plecare în înfăţişarea unui gînd eminamente filosofic.

De pildă, povestind o întămplare neplăcută din viaţa lui Schopenhauer, Russell aminteşte că atitudinea filosofului german nu se potrivea defel cu pesimismul pe care îl propovăduia teoretic, dovadă fiind amănuntul că, în cursul unei altercaţii cu o biată croitoreasă pe care o întîlnise întîmplător în faţa uşii, Schopenhaeur, îmbrîncind-o pe scări, i-a produs o vătămare corporală din cauza căreia 20 ani de zile a fost silit să-i plătească nefericitei femei o despăgubire trimestrială de 15 taleri. Cînd femeia a murit într-un tîrziu, Schopenhauer şi-a notat, în latină, în registrul de socoteli: ,Obit anus, abit onus!" (,S-a zis cu baba, gata cu plata!")

Ei bine, se întreabă, Russell, unde este de găsit pesimismul lui Schopenhauer în această păţanie? Niciunde, şi asta dovedeşte nu atît că teoria lui Schopenahuer nu este bună, ci că în genere pesimismul şi optimisul nu sînt teorii filosofice, ci stări de spirit decurgînd din natura temperamentală a oamenilor. Ajuns în acest punct, Russell conchide: optimistul poate băga mîna în foc că universul există spre binele oamenilor, în vreme ce pesimistul, din contră, poate jura că lumea există doar pentru a-l chinui pe el, numai că, riguros vorbind, nu există nici o dovadă că universului îi pasă de noi în vreun fel. Iată aşadar un exemplu de cum poţi trece de la o banală întîmplare biografică la o strălucită şi sarcastică remarcă filosofică. Şi aproape că nu e filosof căruia Russell, plecînd de la o anecdotă biografică, să nu-i schiţeze în cîteva rînduri un portret plastic şi verosimil.

În concluzie, o istorie a filosofiei scrisă de un spirit modern şi caustic, al cărui ochi teoretic, lipsit de prejudecăţi şi dogme academice, priveşte filosofia ca pe un spectacol al marilor inteligenţe speculative.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara