Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Un imn pentru Balcic de Pavel Şuşară


Balcica Măciucă, scriitoare şi distins istoric de artă, fiica lui Octavian Moşescu, primarul legendar al Balcicului şi părintele fenomenului artistic unic care s-a născut aici, publică, la Editura Universalia (Bucureşti, 2001), o monografie a Balcicului cu totul neobişnuită. Amestec de confesiune şi de observaţie, de evocare şi de analiză, de portretizare documentară şi de translare subtilă în ficţiune şi în mitologie, această carte intitulată simplu, Balcic, aduce în discuţie, pentru prima oară la o asemenea scară, una dintre cele mai spectaculoase şi mai profunde sinteze artistice şi sufleteşti din întreaga noastră cultură. Concepută ca o regresie paradiziacă în memorie şi în copilărie, ca o fugă înapoi pe traseele iniţiatice ale unor însemne ieşite de mult din planul comensurabil al realului, confesiunea Balcicăi Măciucă încearcă, prin diversitatea mijloacelor deja amintită, să înţeleagă mai întîi ea însăşi, iar mai apoi să-i împărtăşească şi cititorului, care este sursa misterioasă a fascinaţiei, a hipnozei adînci şi ireversibile, pe care acest spaţiu le-a exercitat asupra celor care au venit în contact cu el. De la abandonul definitiv al Sultanei, aşa cum era alintată, afectuos, de către localnici, Regina Maria, la percepţiile de un lirism exaltat şi neobişnuit al unor savanţi, altminteri plini de măsură şi de sobrietate, precum celebrii geografi I. Simionescu şi G. Vâlsan, la entuziasmul nenumăraţilor scriitori care au trecut pe aici şi pînă la imortalizarea în imagine realizată de pictori, la fixarea aproape magică în efigie, reacţiile pe care le-a determinat acest spaţiu sunt nenumărate şi, în mare parte, inefabile. Amestec irepetabil de elemente contradictorii, de munte şi de mare, de apă şi de pămînt, de meridional şi de alpin, de serenitate şi de înfiorări metafizice, de pulsiuni senzuale şi de tentaţii mistice, de vegetaţie luxuriantă, barocă, şi de calcare seci, rostogolite în trepte, asemenea peisagisticii sacre din pictura bizantină, de izvoare dulci, în cădere abruptă şi zgomotoasă, aşa cum îi stă bine oricărui rîu de munte bine integrat în peisajul său legitim, şi de valuri marine sărate, al căror vuiet este şi el firesc aşezat la locul său, Balcicul s-a impus, în spaţiul românesc, dincolo de orice promisiune turistică, drept o paradigmă culturală majoră. Deşi, la prima vedere, obsesia Balcicului ar putea să pară frivolă, un simplu automatism tematic sau doar un capriciu de vilegiaturist în goană după imagini pentru album, în esenţă acest fenomen se constituie în cu totul altceva.
Balcicul reprezintă pentru arta românească, în mod cert, un fel de pol sudic, o componentă solară şi meridională, de factură postimpresionistă, care contrabalansează tensiunile nordice, expresioniste şi nocturne, ale Şcolii de la Baia Mare. Dar dacă Balcicul nu a creat, asemenea mişcării de la Baia Mare, o stilistică unitară într-o tematică diversificată şi nu şi-a extins aria de interes dincolo de orizontul artei noastre - el manifestîndu-se invers, prin monotematism şi prin diversitate stilistică -, acest spaţiu a creat o stilistică unitară a receptării, o coerenţă inimaginabilă a comportamentului artistic şi a devenit, sub presiunea unor energii iraţionale, probă obligatorie pentru buna funcţionare a resorturilor adînci ale actului de creaţie. Aici s-au verificat, de-a lungul a cîtorva decenii, nu doar un interes particular pentru o anumită configuraţie peisagistică şi fascinaţia pentru o sinteză aproape didactică a coabitării elementelor, ci şi mecanismele de funcţionare a fenomenului nostru artistic şi întregul său spectru de sensibilitate. Posibilitatea participării neîngrădite la acest spectacol natural, absenţa oricărei birocraţii şi premisele unei libertăţi absolute, plasează fenomenul Balcic într-un spectru valoric şi stilistic foarte larg. Or, tocmai acest lucru demonstrează, cu o mare acurateţe, cît de unitară şi de coerentă este, în esenţă, şcoala noastră de pictură interbelică. Indiferent de stilistica proprie şi de estetica personală ale fiecărui artist - şi pe aici s-au perindat atitudini de o extremă diversitate, de la Victor Brauner, Corneliu Mihăilescu etc. şi pînă la Sever Burada, C. Artachino şi mulţi alţii, ca să nu-i mai aminim pe Tonitza, L. Grigorescu. Steriadi, Petraşcu, Dărăscu, Iser, St. Constantinescu, Şirato, St. Dimitrescu, Iorgulescu-Yor, Vasile Popescu, D. Ghiaţă, Kimon Loghi, Teodorescu-Sion, Samuel Mutzner ş.am.d. - relaţia cu Balcicul determină o anumită unitate interioară a picturii, o anumită continuitate a parametrilor de fucţionare a creaţiei, care fac inutile, ba chiar puţin ridicole, tentaţiile plebee ale ierarhizării. Balcicul devine, astfel, un spaţiu al generozităţii, o adevărată unitate de măsură pentru fondul de sensibilitate al unui grup uman foarte larg, şi nu un instrument de cenzură sau un cîntar necruţător pentru performanţa individuală. Atunci cînd acest fenomen va fi studiat istoriografic şi critic în toată extensia şi profunzimea sa, cînd Balcicul va fi restituit artistic şi moral spaţiului nostru cultural aşa cum se cuvine, arta românească, în ansamblul ei, dar şi resorturile noastre sufleteşti, vor fi percepute mult mai corect şi mai nuanţat.
Un pas important către acest moment îl face acum cartea Balcicăi Măciucă, un pas provocator şi plin de promisiunea miracolului, asemenea unei feerii. Autobiografie şi evocare, nostalgie şi sentiment al posesiunii, jubilaţie şi suferinţă mocnită, iubire mărturisită şi tonalităţi de ecleziast, această carte este un adevărat poem al melancoliei. Un imn tardiv pentru Balcic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara