Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Un iubitor al cumpănirii de Gheorghe Grigurcu

Scrisul critic al lui Ion Pop ilustrează o poziţie mediană între critica academică şi cea foiletonistă. Cea dintîi e prezentă într-o variantă temperată, fără morgă şi fără exces de referinţ e, cea de-a doua, vădită în lejeritatea comunicativă, se reţine în genere de la fantezia stilistică.

Nici exces de sobrietate „ardeleană”, nici o metaforizare ce l-ar fi indispus pe Adrian Marino. Îndeobşte, Ion Pop e un iubitor al cumpănirii. Opera d-sale seamănă cu un cîmp acoperit de culturi ordonat parcelate, viguroase, la distanţă de misterul vibratil al zăvoaielor ca şi de cel tenebros al cotloanelor de codru. Deşi selecţia autorilor comentaţi ca şi judecăţile emise asupra lor relevă un simţ fin al valorii (aici joacă un rol deloc neglijabil şi fibra d-sale de poet), criticul evită polemica. Producţiei în cauză i s-ar potrivi o sintagmă heliadescă: „Echilibru între antiteze”. Critica noastră cunoaşte, pe de-o parte, reprezentanţi adesea tensionaţi de contrarietate, de la E. Lovinescu şi G. Ibrăileanu la, să zicem, Marin Mincu, pe de alta spirite conciliante, al căror discurs, în loc de-a ciopîrţi, netezeşte şi arondează, de la T. Vianu la, de pildă, Matei Călinescu. Fără doar şi poate Ion Pop aparţine celei de-a doua categorii. O aspiraţie spre integrare, spre armonie emană din pagina d-sale, care, în loc de-a căuta dificultăţi, se străduieşte a le lichida, a ajunge la o concluzie favorabilă tuturor părţilor. Iată aprecieri caracteristice: „Pînă la un punct, apelurile, chiar strident formulate, la «revizuire» sînt evident justificate în contextul răsturnărilor de după 1989, cînd spiritul critic s-a putut afirma, în sfîrşit, fără niciun fel de cenzură, cînd căile de acces hermeneutic spre Operă sînt toate deschise. (…) E la fel de limpede, însă, că, pe fundalul tuturor contestărilor, s-a creat şi o modă a demitizării, cu inevitabile excese şi dezechilibrări de perspectivă, de la domeniul istoriei naţionale la cel al literaturii române, descoperindu-se, unde era sau nu era cazul, fie «mituri», fie «iluzii»”. Pentru a urma indicarea cîtorva cauze ale „exceselor”: resentimentele faţă de falsurile efectuate sub comunism, zonele „înceţoşate” ale conştiinţei etnice, complexele de inferioritate. Aşadar, criticul nu separă, ci încearcă a conjuga, a propune o salutară unificare a elementelor ce par antagonice. Înnoirile exegezei consacrate marilor autori le consemnează cu un simţămînt al firescului: „Se conturează astfel, pe ansamblu, imaginea unui Creangă nu doar «corosiv», ci şi iconoclast, într-o «lume în care valorile tradiţionale sînt degradate cu voioşie», unde «nimic nu mai e sfînt» şi «minunea cade în bufonerie»”. Cît priveşte ludicului, relativizantului, „băşcăliosului” Caragiale, acestuia i se dibuie o funcţie gravă, de reper al reacţiei optzeciştilor la dictatura comunistă. Tinerii poeţi ar efectua, cu ajutorul lui, o revenire la raţiune într-o atmosferă iraţională. Peste tot sînt apreciate formulele de echilibru. Viziunea lui Blaga „dă semne tot mai numeroase de echilibrare a relaţiilor dintre eu şi univers”, B. Fundoianu e „un tradiţionalist modernist”, la M. Zaciu se „simte imediat echilibrul mereu căutat” etc. Mai anevoioasă a fost, prezumăm, abordarea lui Adrian Marino. Aici benevolenţa se cuvine a ceda pasul unor realităţi bătătoare la ochi. Drept care criticul adnotează marile scăderi ale marelui cărturar. Cum era de aşteptat, d-sa doreşte însă a-şi disculpa clientul, reliefîndu-i şi meritele indenegabile. Lucruri care totuşi nu sînt în măsură a lumina suficient figura jenant întunecată a „enciclopedistului”, oricît am răsuci-o analitic. Şi nu doar în relaţiile sistematic alterate cu mai toţi scriitorii contemporani ori precursori, stupefiant sortiţi oprobriului, ci şi în chiar structura propriei personalităţi productive, iremediabil destructurată. Marino „ajunge să-şi recunoască tot mai limpede lipsa de aderenţă faţă de proză şi de poezie, respingerea teatrului ca artă «neautentică» şi «convenţională», încît te poţi întreba, pe drept cuvînt, cum se poate face, totuşi, teoria literaturii, de pe poziţiile unei asemenea austerităţi sau lipse de vibraţie faţă de ceea ce este cu adevărat viu, sub carcasa ori în rama abstractă a «ideilor literare»”. Întrebare la care nici măcar generosul Ion Pop nu tentează un răspuns. Aici niciun „echilibru între antiteze” nu pare a fi funcţional… Am oferit acest ultim exemplu spre a dovedi credibilitatea criticului. Se cuvine neapărat menţionat şi harul d-sale expresiv. Discret însă tenace constructiv, acest fiu de ţăran ardelean, franţuzit cu strălucire, care este Ion Pop are o gesticulaţie de-o eleganţă galică ce maschează efortul. Ion Pop, Scara din bibliotecă, Ed. Limes, 2013, 412 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara