Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi:
Un liric satiric de Grete Tartler

Lipsea din peisajul actual al poeziei româneşti tonul aspru-jucăuş, câteodată trăznit şi chiar grotesc, care face în germană deliciul admiratorilor lui Joachim Ringelnatz şi Wilhelm Busch - şi pe care Florin Bican l-a împământenit la noi prin acest volum de "debut" (în poezie), Cântice mârlăneşti. Titlul duce cu gândul, desigur, şi la Miron Radu Paraschivescu, dar şi la ceea ce se cheamă în germană Galgenhumor, umorul autoreferenţial al unuia care "e ca şi spânzurat". Florin Bican, cunoscut până acum în România mai degrabă ca traducător din şi în engleză (de exemplu, printr-o rafinată traducere din Ştefan Agopian), prin cronici de artă şi prin premiul SRR primit anul trecut pentru educaţie (coordonarea proiectului "Tineri traducători" al Institutului Cultural Român), a emigrat în Occident de destulă vreme pentru a experimenta pe propria piele viaţa "de-a curmezişul", pentru a descoperi că, de multe ori, năzdrăvănia, gluma, sarcasmul şi satira sunt leacurile cele mai potrivite pentru pararea prejudecăţilor. Cânticele mârlăneşti îl aşează pe acest - după vârstă - "clasic al optzeciştilor" direct în centrul atenţiei - o atenţie conferită nu în ultimul rând de eticheta "educaţională". Teoretic, cartea e consacrată copiilor, dar desigur ea e în egală măsură pentru tinerii care de mult nu mai prizează dulcegăriile, pentru părinţii descuiaţi şi, nu în ultimul rând, pentru bătrânii care vor să alunge prin umor temele macabre. Este o poezie cu jocuri de cuvinte şi întorsături de sens, ironică, şocantă - dar totdeauna, dincolo de şoc, cu poantă şi morală. "Avertismentul" din deschidere previne "copiii" asupra "personajelor sumbre" şi mai ales asupra metodelor muşcătoare de a veni de hac tabuurilor; muşcătura e însă îmblânzită de poante intertextualiste şi pastila devine un hap picant: "Când te-nconjoară personaje sumbre/ să-ţi ţină companie până-n zori/ cu ale lor insidioase umbre,/ vei încerca, bag' sam', să le omori.../ Dar n-o să poţi a le veni de hac/ când vin, precum moroii din morminte/ în grup compact şi gata de atac.../ Nu râde, bă, citeşte înainte!/ Cum? Zici că tu habar n-ai să citeşti?!/ ... şi nici nu ştii silabisi cuvinte?!/...şi chiar de-ai şti, tot n-ai citi poveşti?/ Atunci râzi, bă, şi nu citi-nainte..." Umorul negru, teme precum crima, boala şi moartea sunt tratate în mod satiric, cu bună ştiinţă diminuate pentru a preveni, ca în homeopatie, ceea ce nu mai poate fi tratat. O capodoperă a genului e Balada rabiatei Arabella: "Arabella lui Glucoză/ şi-a făcut rost de-un buldozer/ şi-a luat-o cu el prin sat/ chitită pe demolat"... ceea ce, evident, a stârnit populaţia din Scăieţi la înjurături "de parastas, de patrafir şi de prescură/ şi ce le-a mai venit la gură,/ cum cere datina străbună": "Fă, îţi dezafectăm maşina,/ te fugărim ca pe Nadina,/ ca să te saturi de răscoală./ Civilizaţia rurală/ e concepută ca să ţie/ din moşi-strămoşi întru vecie...". Evident, balada se încheie pe măsura egalităţii şanselor dobândite de Arabella odată cu intrarea în UE: "Reporterii-au ajuns în sat/ la timp s-o vadă pe-Arabella/ cum îi pălea cu manivela/ pe scăieţeni, care fugeau/ strigând ba Ťnu mai da!ť ba ŤAu!ť". Pe acelaşi ton parodic-neaoşist, Balada lu' Samurai ("Samurai a lu' Amoc/ şi-a luat drujbă din talcioc, / dotată cu trei motoare./ Mândru ca cireşu-n flore...") istoriseşte grozăviile eroului care "înjura pe japoneză/ şi de tare ce-njura/ codrul se cutremura/ şi cădea pasărea-n vrie/ lovită de-apoplexie.../ Ciocârlia, mierla, cucu'/ îşi făceau din zbor sepuku..." sau epopeea Finlandezei Haricleea, care şi-a croit drum cu lopata ("De aceea, orice fată/ necesită o lopată/ pentru a putea răzbate/ în sistem, societate"...) O capodoperă de "realism bicanian" mi se pare Micul ajutor al mamei: "Uneori se mai întâmplă/ ca mama când are-un of/ să m-atingă peste tâmplă/ cu tocul de la pantof.../ Mama s-a întors în zori/ că lucrează schimbul trei -/ şi-a intrat cu paşi uşori/ la mine-n odaie: HEI!/ M-a trezit ea: ŤDeşteptarea! -/ şi-a zmucit nervos perdeaua -/ Iarăşi n-ai sărat mâncarea/ Iarăşi n-ai frecat podeaua/ ...Iarăşi n-ai vopsit tavanul,/ Iarăşi n-ai schimbat tapetul,/ Iarăşi n-ai hrănit motanul,/ Iarăşi n-ai stocat bufetul/... Să vedem dacă măcar/ temele ţi le-ai făcut:/ În ce an şi-n ce hotar/ a domnit Menumorut?/ Ce oraş e capitală/ în Volta Superioară?/ Saltă-te la verticală,/ pune mâna pe vioară,/ şi pe loc interpretează/ Capriciul de Paganini.../ Nu te-ascunde după vază,/ nu urla, c-aud vecinii! Ah, copil fără conştiinţă/ Dă-te jos de pe dulap,/ Că de nu - mă ameninţă -/ Îţi trag cu bazooka-n cap!ť/... Nu c-ar vrea să mă termine,/ dar vrea să-şi descarce oful,/ c-aşa-i ea... Cât despre mine, / evident, prefer pantoful". Desigur, asemenea poeme pot stârni şi controverse: poţi să iei peste picior chiar orice? Unde sunt graniţele bunului gust? întrebarea se pune mai ales pentru teme religioase şi sexuale. Nu mi s-a părut că merita antologat, de pildă, nici un poem ca Măcelarul Magellan şi tranziţia la măcelăria de piaţă ("fudulii de bişniţar,/ organe de bivolar, / chiftele de marinar,/ tocăniţă de maghiar,/ costiţe de preşcolar...") şi nici poeme ca Veta cu racheta sau mult prea lunga Baladă a Caporalului M. Ilie. în schimb, câteva "rime duioase", precum Pisicuţa, Haiku felin, Cu satârul ridicat, pot fi citate ca adevărate capodopere ale genului: "Cu satârul ridicat/ mama m-a întâmpinat/ şi duios m-a întrebat/ că de ce-am întârziat./ Eu i-am spus adevărat,/ însă dânsa m-a tranşat./ Acu-s tare supărat -/ stau la colţuri separat./ Mama m-a avertizat/ că de-ntârziu înc-odat'/ dă bucată cu bucat'/ prin maşina de tocat./ Dragi copii din lung şi-n lat,/ învăţaţi ce-i de-n­vă­ţat:/ fără punctualitat'/ pur şi simplu nu se poat'" (Cu satârul ridicat). Ca orice autor satiric, Florin Bican îşi alege subiectele din "mârlăniile" epocii sale, din sacul fără fund al aparenţelor şi prefăcătoriilor, din ridiculizarea defectelor societăţii, din ironizarea patetismului, din nevoia de contrabalansare a deziluziilor şi dezamăgirii, a lipsei de speranţă şi neîncrederii. Pasiunea locală pentru moartea "caprei vecinului", bogatul arsenal de pedepse inclus în înjurăturile româneşti sunt adevărate mine pentru cărbunele caricaturistului (iar ilustraţiile cărţii, semnate de Iulian Frăţilă, folosesc acelaşi cărbune). Câteva trăsături - şi se conturează caractere inconfundabile, parodii de pomină. Nu e ţintit doar comicul propriu-zis, există o vizibilă dimensiune polemică, e limpede dorinţa de "ruptură" cu un anumit tip de literatură resimţită ca depăşită. Şi totuşi, "lombrozianul" mereu gata să "ucidă" e un timid sentimental, cum prea bine se vede într-un antologic Cântec: "Foaie verde măghiran/ sunt un tip lombrozian./ De nimica nu mă tem -/ nici de legi, nici de blestem, / nici de şiş, nici de topor,/ nici de ura tuturor./ Sunt un individ lucid,/ mereu gata să ucid.../ Dar sunt şi eu un Om... Iubesc/ Plaiul nostru românesc". Desigur, unul care cunoaşte foarte bine oamenii!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara