Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochean:
Un manager generos de Paul Miron



După ce am asteptat două ore în biroul împodobit cu tot felul de fotografii de celebrităti literare (de ex. Hemingway cu un peste dolofan în undită), am fost poftit la sef. M-am pieptănat repede, mi-am pipăit nodul cravatei si intrînd m-am împiedicat de un covor gros în culori fascinante. Am fost silit să zbor si am aterizat în genunchi lîngă jiltul pe care se odihnea ^stăpînul^. Acesta era un exemplar deosebit al rasei noastre. Avea niste picioruse foarte scurte si subtiri pe care le bălăbănea de pe tronul prea înalt, un cap ca un ou de pichere de care erau lipite două urechi de plastic roz si, atasate în loc de obraji, două gogosi berlineze rumenii. Mă prinse de umeri, stopîndu-mi avîntul, si mă trase să mă ridic: "Atîta respect nu mi se cuvine. Să cazi chiar în genunchi în fata mea. Sezi!" Nu mă săturam să-l privesc, asa că a fost cît pe aci să mă asez între două scaune. Mă cuprinse un rîs amar. "De ce rîzi?" ă "Rîd fiindcă jucăm împreună o comedie clasică, de atîtea ori repetată." Scriitorul, de obicei tînăr, tremură asteptînd la usa ^stăpînului^ cu creatia sa în brate; el mai speră, desi cunoaste piesa ce i se pregăteste. Am asteptat si eu crispat să intru în scenă. "Vorbesti cam mult." ă "Ce e? V-am stricat poate ora de teatru? Cu toate că vă plictisiti, cînd ascultati zilnic cererile si lăcrămatiile, se vede că gustati puterea care vă umflă toate fibrele cu dulceata orgoliului." Mi se uscase cerul gurii si limba. Voiam să-i mai spun niste ^vorbe tari^, dar nu reusii să produc altceva decît un suspin din adîncul inimii. "Oftezi, he?" ă "Scuzati, a fost fără voie." ă "Te înteleg, dar de ce crezi dumneata că tocmai eu am să public ghiveciul dumitale?" Începui să mă supăr. "Permiteti, vă rog, eu..." ă "Zi-mi! Batjocoreste-mă!" ă "Am venit să vă întreb, dacă ati citit paginile pe care vi le-am lăsat." ă "Eu, să le fi citit?" Vocea i se subtiase ca a unui cîntăret popular rus. "Dar eu, dom^le, eu sînt editor. Sînt patronul unei întreprinderi de vază, nu un pricăjit de salariat. Eu nu citesc decît pagina sporturilor si asta numai cînd vreau." Privii dezamăgit la manuscrisul meu care zăcea oblu, fără viată, în cămasa sa străvezie, pe masa directorului. "Dacă nu-l veti citi, atunci n-are rost să vă mai retin." ă "Esti si obraznic. Stai asa, cine te tutelează pe dumneata?" Nu întelegeam. "Cine te sprijină, în ce grupare esti? Colegi? Nu pari să fii nouăzecist. Eventual din secolul trecut." Mă fixă cu ochii lui de balenă suferindă: "Noi respectăm reguli si obiceiuri vechi. Dacă ai avea măcar o dată de nastere mai lesnicioasă, te-as băga într-un contingent de descurcăreti ca să vezi cum lucrăm noi. Asa singur esti mut ca un peste. Ce să fac eu cu pestele acesta străin?" ă "Puneti-l în acvariu sau la export într-un sicriu de tinichea." Stăpînul începu să rîdă din ce în ce mai tare. Icnea o dată si apoi hohotea patru măsuri. "Acvariu! Sicriu! Stii că îmi placi? În două luni îti scot volumul tipărit în 6 culori, hîrtie prima extra. O capeti pentru o mie si mai pui o mie pentru nas." ă "Cum adică pentru nas?" ă "Esti chiar asa de naiv? Pe ce lume trăiesti? Eu sînt nasul tău. Botezul ă si plata ă la lansarea cărtii."
Era cît pe aci să-i rămîn si recunoscător. Dar am trecut strada si am urcat la mansarda în care prietenul Virgiliu înfiintase o editură. M-a primit frăteste: "Nu cumva ai un mansucris pentru mine?"