Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Un manifest împotriva reificării de Simona-Grazia Dima

Dan Mircea Cipariu este un poet cu state de serviciu încă din anii ’90, de când s-a afirmat, în crescendo, de o manieră lipsită de echivoc, şi ca un promotor şi animator cultural de forţă.

Partea cea mai vizibilă a personalităţii sale e, aşadar, una publică. În pofida acestui fapt, poezia sa revelează o faţetă profundă, meditativă, ce poate surprinde – detaşarea de acest element public şi afirmarea faptului că omul trăieşte, sub cupola civilizaţiei obligatorii, compulsive, un exil interior. În recentul său volum, Singurătatea vine pe facebook, Ed. Tracus Arte, 2012, el încearcă un experiment poetic complex, printr-un lirism ce pune în valoare lupta cu elementul acaparator al civilizaţiei, pe care-l acceptă doar ca pe un instrument de lucru, afirmând totodată faptul că latura profundă a omului, cea spirituală, nu poate fi voalată complet: „instrumentele mele de scris duc spre acelaşi drum:/ cunoaşterea de sine ca o călătorie prin infern” (scrisoarea I); eul liric rămânând calm („eu sunt un vis de purificare” – facebook dreams (IX)), simplu martor al zvârcolirii energetice, el însuşi consonant cu aspiraţia spre luminozitatea proprie naturii sale veritabile: „totul se resetează până când geneza devine final/ şi invers/ o electricitate din care va ieşi un singur suflet care va cere/ lumină şi iubire/ devenire şi magnetism// stau în programul de reîncărcat viaţa” (scrisoarea a IV-a); „trăiesc tot mai mlt/ într-un timp/ vegetal/ daparte de gândirea devoratoare” (scrisoarea a VII-a (de Crăciun)). Adevărata viaţă este aceea contemplativă, ce socoteşte faptele abia nişte vise ce trebuie date la o parte, în favoarea unei „clipe de răgaz cu mine însumi” (facebook dreams (VII)). Viaţa adevărată este o scoatere din statistică şi din „ademenire” (scrisoarea a VIII-a (de Anul Nou)).
Într-o lume fatalmente statistică, în care este silit să se manifeste, stabilind legături comunicaţionale cu o societate vastă, eul liric ştie că „universul mă consumă/ până când/ o gaură neagră/ îmi strigă numele/ şi adaugă în dreptul meu/ «un om eliberat»” (scrisoarea I). Această lume codificată a comunicării e una de suprafaţă, căreia poetul îi adaugă dimensiunile profunde ale aşteptării şi certitudinii spirtuale, ale visării lucide: „ultimul meu simţ e visul/ cu el voi cerceta invizibilul/ şi tot ce e secret în inima şi în creierul celor ce stau chiar acum treji în reţea” (ibidem); „am intrat şi eu în pântecul unui vis de eliberare/ înţelegând mai bine ca oricine că lumea obiectivă/ e tot mai mult ademenire” (scrisoarea a II-a).
Poetul are deci în vedere o restaurare perfect posibilă, aflată la îndemâna fiecăruia, ce cuprinde, în cazul său, sub cupola semantică a adevărurilor simple, iubirea faţă de Dorina, amintirile din satele ardeleneşti unde colinda în copilărie, poetica mâncărurilor naturiste. Singurătatea nu este numai damnaţiune, ci şi, mai ales, dreptul la libertate, la independenţa cu sens de autonomie: „evadez din statistica suferinţelor mari/ într-un regat de singurătate/ unde pot visa cu ochii deschişi” (scrisoarea I). Mărturisesc că nu m-a deranjat sintagma „specialităţile vegetariene”, deoarece autorul nu poetizează – el a acceptat superficia vieţii, iar poeticul lucrează pe suprafeţe mai ample decât cuvântul insular, prin zvâcnetul unei viziuni, adesea surprinzătoare. Limbajul zilei conţine coduri necesare, „utilitare”, poezia nu e de căutat acolo, pare a spune eul liric, ci în spaţiile ferite ale unei interiorităţi intacte, pure: „ninge doar în intrerior/ ca o formă subtilă de linişte” (scrisoarea a VII-a (de Crăciun)). Aici e momentul să constatăm că poemele lui Dan Mircea Cipariu fac o pereche ideală cu desenele lui Mihai Zgondoiu, care mi-au adus aminte de arta lui René Magritte, cel care, furios în tinereţe că a fost nevoit să practice arta publicitară, a transformat-o într-o formulă de succes ulterior, utilizându-i stereotipiile spre a sugera indicibilul şi misterul existenţei. Tot astfel, Mihai Zgondoiu reuşeşte, prin sugestii delicate, să sugereze o apocalipsă postmodernă, printr-un ingenios şi vizionar mixaj dintre imagini consacrate ale artei, precum pictura lui Michelangelo din capela Sixtină, şi rapeluri ale acţiunilor şi gesturilor computeristice, tipizate, aduse de grafician la un stadiu al inchietudinii, al interogaţiei.
Sub colcăiala iluzionistă a suprafeţelor, acolo unde, cum observa Bucur Demetrian, locurile comune şi clişeele nu sunt ocolite, subzistă, intangibil, punctul de forţă ce dă valoare existenţei: conştiinţa pură, insert al omului individual în câmpul divin, de unde nu va putea fi niciodată exclus: „o zeitate ingenuă nevăzută de nimeni stă în cartierul latin al creierului meu” (facebook dreams (VIII)). De aici, nobleţea unei viziuni aparent terne, cu desfăşurare preponderent orizontală: „a doua mea natură e sfârşitul (...) până când fumul alb din interior/ mă va transforma în orele invizibile ale unui ceas mare// aştept nota de plată/ pe care să scriu/ «realitatea aceasta nu e lupta mea/ oglinda din care mă vedeţi nu e trupul meu»” (scrisoarea a II-a), un alt fel de a spune că domeniul poeziei şi al celor sufleteşti se revendică de la o puternică sursă nevăzută. Dan Mircea Cipariu introduce în cea mai plată şi mai dezesperantă contingenţă prospeţimea spuselor hristice, asimilată, nu reprodusă mecanic, conform cărora „împărăţia cerurilor” este lăuntrică, de găsit în fiecare dintre noi: „eliberare şi lumină cer” (facebook dreams (II)). Provocărilor insurmontabile li se poate da un răspuns: „sfârşitul nu e o boală/ nu e nicio limită/ ci doar un program interior/ descopăr parola/ cecul în alb/ cu care voi putea intra prin orice poartă închisă// «cere ce vrei să-ţi dau» mă trezeşte din vis vocea tunătoare a Domnului// scriu fără ezitări şi strategii/ «eliberează-mi sufletul!»” (facebook dreams (XX))
Componenta socială a poeziei lui Dan Mircea Cipariu nu poate fi, nici ea, ignorată. Unei lumi sărăcite în potenţă lăuntrică îi este contrapusă luciditatea: „sunt conectat la o reţea de singurătate” (facebook dreams (VI)); „visele celor care conduc lumea/ sunt tot mai devoratoare/ ca o reţea de tarabe egotice/ la care suntem poftiţi să cumpărăm/ ÎNTUNERIC/ &/ R|UTATE/ îmbrăcate în haine scumpe” (scrisoarea a V-a); comunitatea internauţilor este compusă din milioane şi milioane de „însinguraţi”, de „insomniaci”, victime ale unei „afaceri cu singurătăţi”, care aşteaptă izbăvirea de la declanşarea unor resorturi exterioare, necesare, dar nedemne să fie absolutizate: „turbulenţa se insinuează de peste tot” (facebook dreams VI)). Ritualul computeristic este un joc teatral, o „mască” în spatele căreia „homo facebook” poate urmări nestingherit, dacă vrea, „desfacerea şi dezvrăjirea lumii” (scrisoarea a XIX-a), necontaminat de aparenţe. E tot aşa de adevărat însă că nu putem să ne reprimăm cu desăvârşire tristeţea, fiindcă „zeul facebook” aurul cel mai dens şi mai plin de biografie/ l-a stors din singurătatea noastră” (scrisoarea a XX-a).
Cosmosul interior nu e însă unul fictiv. În scrisoarea a III-a, el este figurat ca o „grădină edenică”, empatică, bogată în „lagune şi canale în care tot ce e suflet îmi dă bineţe”, unde „nimeni nu spintecă pe nimeni”, unde „cei mai transparenţi peşti din lume” străbat fiinţa „ca şi cum cu toţii ar fi particula lui Dumnezeu// transparenţa lor e tot mai luminoasă/ tot mai hrănitoare/ tot mai plină de iubire”. Cruciada protagonistului poetic devine, de aceea, acest efort decis de a pune în armonie cele două entităţi disjuncte, viaţa vie, spontană a eului şi lumea maşinală a internetului, cu portalurile şi riturile socializării. Armonie, în acest caz, poate însemna absorbţia uneia de către cealaltă. La finele aventurii sale spirituale, ca pe un blazon de nobleţe, eroul liric al lui Dan Mircea Cipariu poate scrie, nu fără temei: „Am trăit prin intensitate, nu prin consum!”


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara