Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Un minimalist de Simona Vasilache

Aş putea spune, cu destul cinism, că Vasile Cârlova e poetul care rămâne în amintire prin rima unui critic. Călinescu îi deplânge dispariţia nu de romantica ftizie, ci de prozaica dizenterie.

Şi dacă pronia nu i-a dat un destin romantic, nici memoria literaturii n-a fost cu mult mai îndurătoare.

În Epigonii, bunăoară, versurile despre Cârlova sunt dintre acelea care se trec iute cu vederea: „L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă.” Din cele cinci poezii, câte ni s-au păstrat, Eminescu o alege pe cea mai perisabilă. Marşul oştirii române, o compunere în dulcele stil al vremii, cu versuri de Alecsandri sprinţar şi vesel. Nimic marţial şi greu în suita de îndemnuri care nu sădesc atât datoria, cât speranţa. E un aer de firesc bucuros, ca în preziua unei împliniri aşteptate, în ritmul lui Cârlova. De altfel, acea poezie patriotică parte a industriei de război, vorba lui Blaga, le este străină paşoptiştilor. Ei sunt nişte profesionişti ai sărbătorescului. Nu Marseilleza este imnul lor, ci chemarea amplă, entuziastă la un steag festiv. Lui Cârlova, epitetul sumbru i-l pune Eminescu. Altminteri, nimic de speriat în această mobilizare la praznic, prilejuită de înălţarea steagului, în 1831. „A mumii fericire” întregeşte un descântec de bine: „Biruinţa pretutindeni să se ţie dupe voi.”

Spuneam că în această poezie de ocazie e Cârlova cel mai perisabil, deşi anume frânturi de vers, precum „Europa însuşi simte/ În ce cale aţi intrat” rămân breşe spre felul de-a gândi al unei epoci mai pricepute în treburile de-afară. Unde e cel mai substanţial? A spus-o Călinescu, şi putinţa de a-l contrazice, în spaţiul unei moşteniri subţiri, e ca şi nulă: în Ruinurile Târgoviştei. Iarăşi, tonul nu e acela clasic de elegie. Pare, într-un fel, că ritmul nu se ţine de cuvinte, fiind mult mai relaxat decât atmosfera apăsătoare pe care o pretinde. Cârlova preia un tipar, acela al locului care a strălucit prin vremuri mai bune, fără să reuşească, întotdeauna, să-l umple. Nu tema patriotică e cea mai zgomotoasă, deşi o Patrie vine poetul să-şi plângă la aceste ruine ale fostei măriri, ci compătimirea, ceva mai sincronă cu romantismul european, a omului mâncat de griji cu locul erodat şi el de metehnele istoriei. De aici, dincolo de clamarea unei suferinţe exponenţiale, tonul de resemnare, mai mult înspre împăcare decât înspre revoluţie. Nu tristeţile ţării îl fac pe cântăreţul ruinelor să hulească viaţa, ci spleen-ul lui. Întâmplător, cele două se întâlnesc, dar nu se determină. Melancolia e înrudită cu aceea din O, chilia mea sărmană, consolatoare în austeritatea ei. Acelaşi lucru îl spune Cârlova: „Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut/ Când ochiul vă priveşte în liniştit minut.” O reverie, deci, în sobre haine de elegie.

Ne-au mai rămas, în totul, trei poezii. Una e Rugăciune, o tânguire de soarta aceleiaşi patrii. Ecouri din Văcăreşti şi din cronici, plângând de răul lumii, de proasta ei tocmire se amestecă în această lungă tragere la răspundere, mai degrabă decât cerere de ajutor. Rugăciunea, după tiparul paşoptist, al oamenilor care trăiesc cu presimţirea unei revelaţii, îşi conţine şi soluţia. Lumina aşteptată se revarsă, binevoitor, peste neamul greu încercat. Păstorul întristat, pe care Anton Pann o va pune pe muzică, e o idilă, cu intrigă simplă şi departe de ecouri metafizice. Natura consimte spontan la durerea lui, fără vreo putere, însă, de-a o compensa. O întreagă tradiţie romantică îşi are pornirea aici. Natura e decorul fugii în doi, al chemării, nu al însingurării: „De lângă mine ea când lipseşte/ Natura n-are nimic frumos.” O vor spune, pe rând, toţi romanticii, până la Eminescu.

În fine, Înserarea e prelucrarea mai fină a aceleiaşi teme, a singurătăţii deznădăjduite. Orice armonie, de sunet ori de imagine, a naturii care-şi încheie ziua cu o împlinire numai a ei, rotunjindu-şi rosturile cum niciodată omul nu va putea, atinge corzi rănite. Imaginea finală este cu deosebire frumoasă: „Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,/ Nu poate de furtune a mai găsi pământ;/ Ce n-are nici nădejde, că poate d-întâmplare,/ Cu vremea s-o arunce la margine vrun vânt.” Bine ar fi ca, aruncate din drumul lor de vremuri destul de tulburi, cărora poetul le-a rezistat prea puţin, aceste poezii să-şi primească importanţa de netăgăduit la cotitura spre modernitate a literaturii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara