Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Un nou A.C. Cuza de Gheorghe Grigurcu



"La un moment dat, oligarhia dă semne de curată demenţă: îşi închipuie ca sorginţi ale dezastrului fel-de-fel de conjuraţiuni anarhiste, din Barcelona sau Paterson, din Honolulu - mai ştim de unde? Nu mai vede nicăieri decît instigatori - fenomen şi ridicul şi deplorabil, ca totdeauna aşanumitul delirium persecutionis. Nu le vine politicienilor noştri să crează că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice..." (I.L. Caragiale)


Regimurile totalitare n-au mai buni aliaţi decît oboseala şi uitarea. Cuvintele noastre de ordine sînt deci limpezi: amintirea şi încăpăţînarea". Aceste rînduri ale lui Albert Camus, din 1957, figurează ca moto al cărţii lui Mihai Ungheanu, Holocaustul culturii române (1944-1989). Curios ca ele să fie expropriate de către unul din cei mai cunoscuţi şi zeloşi reprezentanţi ai regimului totalitar din România, în sfera culturii. Îşi cere cumva scuze fostul redactor-şef adjunct al revistei Luceafărul şi lider al aşa-zisului protocronism pentru înalta sa prestaţie ideologică, îşi pune cumva cenuşă-n cap? Nici vorbă! D-sa trece la contraatac în numele unei postideologii rapid recondiţionate din materialele uzuale ale naţional-comunismului ceauşist al cărui herald a fost. Partitura pe care o execută acum e naţionalistă pe de-a-ntregul. Comunismul se citeşte doar în subtext. "Metodologia" critică e, în bună datină totalitară, falsul. Falsul în diverse chei. Iată falsul prin simulare, nîndoios tartuffian în deplîngerea represiunii comuniste, la un mod pe care propagandistul M. Ungheanu n-ar fi cutezat nici o clipă a-l adopta cît timp a fost în viaţă patronul său, Nicolae Ceauşescu: "În anul 1958, Vasile Voiculescu a fost implicat de un anticar într-o afacere cu cărţi, ceea ce constituie pretextul unei arestări, amînate pînă atunci. Va ieşi din închisoare după cinci ani. Ce vină avea poetul zariştilor rurale, al deschiderilor cosmice, al aspiraţiei către Dumnezeu? La puţină vreme după Vasile Voiculescu, într-un nou val de arestări, este ridicat un alt scriitor, a cărui candoare era egalată doar de marea lui valoare intelectuală: profesorul Edgar Papu, care preda literatura universală şi comparată la Universitatea din Bucureşti, a fost brusc arestat şi zvîrlit nevinovat în închisoare, de unde va ieşi odată cu amnistia din 1964. În general, sufletul românesc refuză exhibarea ororilor pe care le-a trăit şi proba cea mai bună este literatura română. Despre monstruoasele sedii de detenţie de la Aiud, Poarta Albă, Gherla şi Piteşti abia după 1990 apare "România - pagini revelatoare". Abuzul, injustiţia, violentarea dreptului uman elementar nu pot fi uitate". Foarte adevărat, dar... Apoi falsul prin răstălmăcire: "În vara lui 1944, substituindu-se mareşalului Ion Antonescu, pe care-l arestează cu ajutorul unei conspiraţii de palat regizată de comunişti, regele Mihai I şi camarila lui suspendă orice rezistenţă faţă de Armata Roşie, care pătrunde nestingherită în România, purtîndu-se ca o armată de ocupaţie. Efectele dezastruoase ale ticăloasei capitulări militare şi politice nu vor întîrzia să se arate. Victimă a unui şir devastator de ocupaţii militare ruse, în ultimele două sute de ani, populaţia românească se fereşte din calea falsului aliat, ale cărui năravuri le cunoaşte". Deci regele Mihai I, care a salvat ţara de o distrugere totală, ar fi "deschis calea" Armatei Roşii. O enormitate ridicolă dacă n-ar fi mai întîi repulsivă...
Dar falsul de căpetenie îl reprezintă teza cărţii după care am fi avut a face cu o aiuritoare conspiraţie antiromânească, ce s-ar fi manifestat pe un arc istoric de peste o jumătate de veac, mai întîi sub forma proletcultismului, apoi sub cea - ţineţi-vă bine! - a revizuirilor de după 1989. Cu o ocultă francmason-kominternist-capitalist-iudeo-maghiară, însetată de-a răzui tot ce e valoare a neamului românesc. Iată cum concepţia comunistă trece, aidoma unei vieţuitoare cu deconcertante etape de evoluţie, din faza de vierme în cea de gogoaşă şi apoi în cea de fluture sîngeriu! Metamorfoza e, să recunoaştem spectaculoasă. Ea are la bază un resort al supravieţuirii ideologice, capabile de oportunisme somatice: "Cu alte cuvinte, încercînd să se întoarcă la valorile pînă atunci contestate, reprimate, martelate de un regim adesea sufocant, societatea românească s-a văzut în faţa unei noi contestări a lor. Faptul era de natură să stîrnească derută, să producă o criză de valori, o criză identitară, ceea ce s-a şi petrecut. Persoanele experimentate, cele cu memorie culturală şi politică, au identificat însă în noii dascăli lansaţi pe posturile de televiziune pe cîţiva dintre foştii propagandişti de marcă ai primei etape ai regimului comunist în România: pe Silviu Brucan, conducător al "Scânteii" legale postbelice, şi pe Dan Deşliu, literat de formulă realist socialistă, reprofilaţi amîndoi pe traiectoriile unui discurs politic, care spunea cu alte vorbe, ceea ce mai spuseseră amîndoi, în slujba unui regim terorist, şi în anii patruzeci şi cincizeci. Explicaţia este simplă. Blocînd întoarcerea firească la tradiţiile şi identitatea pierdută, se bloca accesul la grava realitate politică a primelor decenii postbelice: torpilarea atunci a valorilor româneşti a fost întreprinsă de o echipă politică ale cărei interese s-au impus din nou în decembrie 1989 şi în anii următori". Ca şi cum Silviu Brucan (lăsîndu-l la o parte pe ex-disidentul decedat de mai mulţi ani, Dan Deşliu) s-ar fi situat în fruntea procesului de revalorizări! Ca şi cum nu ravagiile regimului comunist în totalitatea sa ar fi stat în centrul revizuirilor inevitabile, ci doar "grava realitate politică a primelor decenii postbelice"! Ca şi cum ar fi existat comunismul "bun", maoist-ceauşist, situat la antipodul comunismului "rău", stalinist-dejist, nu altceva decît o diversiune produsă de vădite interese succesorale! Evident (şi aci fărîmele de adevăr sînt mixate în pasta groasă a minciunii), "revizuirea valorilor impune realism, respectul faptelor. Actul din 1989 nu poate fi înţeles fără precedentul grav al anilor '40-'50, precedent ocolit sau mistificat de lungă vreme. Fizionomia prezentului are rădăcini în trecut, iar situaţia postdecembristă cu degringolada ei caracteristică, atît de departe de promisiunile din decembrie 1989, n-are cum fi înţeleasă fără descifrarea lui 1989, fără descifrarea obsedantului deceniu postbelic". Dar cuvintele următoare ţin deja ele însele de-o degringoladă interesată: "Cei nemulţumiţi sau indignaţi de atacurile care s-au dat imediat după 1989 contra lui Eminescu, contra lui Arghezi, Sadoveanu, Călinescu, Marin Preda, Eugen Barbu, vor înţelege mai uşor mobilul lor dacă vor examina modul în care au fost trataţi aceiaşi scriitori după război. Ştergerea istoriei din România postbelică cu buretele este convenabilă pescarilor în apă tulbure". Ca şi cum noi, adepţii revizuirilor actuale, ne-am fi pus ochelarii poliţiei politice din epoca "realismului socialist"! Adoptînd noţiunea de "holocaust cultural" pentru perioada 1944-1989, M. Ungheanu îi acordă o accepţie de fantezie. Precum într-o sinsitră operetă ideologică, totul ar fi fost doar productul criminal al unui complot al alogenilor, care au atentat la valorile naţionale în anii '50, ca şi în anii '70 şi '80 şi au încercat apoi a-şi şterge urmele, aşa cum un asasin îşi şterge amprentele, tentînd a arunca asupra altora vina lor: "Metoda "ţapilor ispăşitori", menită să salveze acţiunea începută, a fost completată cu o altă operaţie exorcistică: transferarea vinilor. Ambele s-au desfăşurat sub ochii tuturor şi pot fi astăzi, în condiţiile libertăţii de informare şi de expresie, date la iveală". Adaptarea la împrejurări a fost principala armă utilizată: "Comisarii kominternului în cultură au urmat valul schimbărilor, interne şi internaţionale, adaptîndu-se cameleonic după împrejurări, cu tenacitate şi cu metodă". Nu se suflă nici o vorbă, bineînţeles, cu privire la minirevoluţia culturală ceauşistă, la strîngerea şurubului ce-a urmat tezelor din iulie 1971, la naţionalismul care s-a substituit internaţionalismului, făcînd ca intonarea Internaţionalei să sune atît de desuet. Aceste schimbări la faţă ale regimului Ceauşescu sînt apărate indirect, însă cu dîrzenie, sub înfăţişarea unui rechizitoriu adresat criticilor naţional-comunismului, bizuit pe supoziţia că s-ar încerca sistematic un boicot al vredniciei istorice a poporului român: "Marea tentativă românească, începută în anii '60, de a-şi reface corpul social rănit de istorie, ca şi reţeaua de valori, distrusă sistematic de agenţii noii ideologii, este, în această viziune, vinovată şi neavenită. De aceea a apărut curentul de inculpare a întregului popor român, a întregii societăţi româneşti, începută pe unde scurte înainte de 1989, culminînd în decembrie 1989 şi în anii care au urmat, inculpare posibilă doar prin manipularea istoriei. Se revenea astfel, la vechea teză kominternistă a unui popor român incapabil de a face istorie, de a face revoluţie, de a se moderniza, de a exploda pentru o mare cauză. S-a reeditat astfel, vehement, după 1989, o teorie şi o imagine asupra românilor, care nu ţine seamă de istoria lor". Aşadar, din nou, o suprapunere abuziv-grotescă a schemei proletcultiste peste procesul de lichidare a moştenirii comuniste pe care îl conţin revizuirile. Un soi de vomă postideologică în poala preopinentului, murdărit cu dejecţiile totalitarismului intrat în agonie.


(Va urma)
Mihai Ungheanu: Holocaustul culturii române (1944-1989), Editura D.B.H. 1999, 476 pag., preţ nemenţionat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara