Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Un nou asfinţit al Crailor de Paul Cernat

Dan Stanca, Craii şi morţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012, 216 pag.

Ca puţini alţi romancieri autohtoni lansaţi după 1990 (printre ei – mai robustul, dar mai puţin prolificul Radu Aldulescu), Dan Stanca şi-a construit, cu tenacitate şi discreţie, ceea ce pe vremuri se numea o operă. Şi încă una cu o identitate pronunţată. De la debutul din 1992, a publicat peste douăzeci de cărţi, pierzîndu-şi pe drum criticii incapabili să ţină pasul.

Poate şi pentru că romanele sale sunt variaţiuni pe aceleaşi teme: discipol al lui René Guénon – via Vasile Lovinescu – şi al Tradiţiei ezoterice, dar influenţat literar de Eliade şi Bulgakov, Stanca scrie mereu, obsesiv, despre eşecul ascezei şi al iniţierii spirituale într-o lume postcomunistă coruptă şi îndemonită, echivalent apocaliptic al Kali Yuga. E greu de spus în ce măsură ideologia anti(post)modernă a autorului i-a făcut pe unii comentatori să-l supraevalueze, iar pe alţii să-l subevalueze, din raţiuni deopotrivă extraliterare. Un lucru e cert: miza sa este una transliterară. Pe de altă parte, ca şi solitarul Guénon (şi spre deosebire de Julius Evola), Stanca nu-şi transformă „revolta împotriva lumii moderne” în program politic, preferînd asceza individuală a scrisului şi a meditaţiei. Impopular mai curînd prin idei şi atitudine decît prin reţeta narativă, polemică şi eseizantă, scriitorul nu-i un răsfăţat al premiilor, iar turneele şi traducerile în străinătate l-au ocolit. Deşi nu sunt un adept al antimodernismului apocalitic, îmi place radicalismul lui idealist, şi-mi pare rău că-l regăsesc prea rar transpus ficţional la intensitatea serialului de „mărturii” pe care le publica, prin anii ’90, în suplimentul Aldine al „României libere”. Asociat atmosferei crepusculare, de litanie a sfîrşitului de lume, radicalismul în speţă imprimă scrisului său un caracter de confesiune existenţială patetică despre amurgul Tradiţiei într-o lume aspirituală şi ucigător de indiferentă.
Alături de Mateiu Caragiale, Dan Stanca e, cum ar fi spus I. Negoiţescu, „cel mai reacţionar romancier român”. Nu-i de mirare că a ţinut să reformuleze, în cheie personală, „gnosticul şi ezotericul” Craii de Curtea-Veche. Adică „scriptura” cu a cărei „exegeză nocturnă” reuşea să redebuteze, în 1981, bătrînul Vasile Lovinescu. Craii şi morţii a fost deja comentat – pertinent - în România literară de către Marius Miheţ. Nu avem însă de-a face, cum pare a crede tînărul meu confrate, cu o „rescriere”, ci cu reîncărcarea unui arhetip comun. Cei patru crai mateini de la Răsărit renasc, metamorfozaţi negativ, în persoanele alter egoului Horia Stanciu, scriitor ignorat şi gazetar famelic la o publicaţie a BOR, şi ale vechilor prieteni şi colegi din presa culturală a ceauşismului tîrziu: afemeiatul cinic Victor Paşadia, Florea Pirgu, activistul ardelean rigorist, dar vulnerabil, şi straniul, visătorul, damnatul tipograf Alexandru Pantazi. Cu riscul de a cădea în biografism vulgar, trebuie spus că romanul are o dimensiune nonficţională consistentă, desprinsă din experienţa biografică ante-şi post-’89: toate datele arată că Victor Paşadia îl are ca model real pe criticul literar şi jurnalistul Victor Atanasiu, închis acum cîţiva ani pentru corupţie la penitenciarul din Giurgiu; Florea Pirgu – austerul redactor la SLAST şi poet ajuns, după un episod politic halucinant, într-un spital de psihiatrie – are, la rîndul său, datele biobibliografice ale scriitorului Mircea Florin Şandru; iar Alexandru Pantazi corespunde perfect tipografului Alexandru Chivoiu, fost coleg de complot anticeauşist cu grupul Băcanu-Uncu-Maier de la la ziarul „România liberă” şi sinucis în 2005 prin aruncare în faţa metroului. Psihiatrul lui Florea, doctorul Mihai Ştefănescu, „şi-a luat o căsuţă în Green Village Băneasa (…) şi pe deasupra mai e şi vecin cu Mircea Cărtărescu”, în timp ce Horia Stanciu are în comun cu autorul Dan Stanca ocupaţiile, profilul psihologic şi chiar domicilul (în Drumul Taberei). Autobiografismul abia camuflat şi nonficţiunea mascată debuşează în ficţiune şi mit printr-o infuzie progresivă de fabulaţie livrescă, istorică şi simbolică, sugerînd corespondenţe ameţitoare şi predestinări oculte. Cei patru „crai” în mizerie ar fi fost mai întîi nişte cruciaţi medievali francezi, luptători pentru eliberarea Sfîntului Mormânt (şi cu toţii numiţi René, precum Guénon!); au devenit ulterior Cavaleri de Malta, fiind reinventaţi ca personaje mateine; chiar Diana, soţia lui Horia, ar fi reincarnarea delirantei Isabella de Molay, ipostază eschatologică a Fecioarei din Orleans şi a Marii Prostituate. Romanul de faţă se scrie la îndemnul oracular al deţinutului Victor Paşadia: „Uite unde am ajuns! Craii şi morţii… Dacă mai ai puţină vigoare în coaie, scrie povestea noastră!”, în vreme ce ideea relecturii cărţii lui Mateiu îi vine naratorului în urma topului din „Observator Cultural”. Totul – în tentativa irezistibilă de a identifica, interpreta şi reconstitui misterul nebulos al destinelor lui Victor, Florea şi Alexandru. Nu trebuie ignorată nici teza centrală, potrivit căreia cei patru Cavaleri – transplantaţi din Occidentul despiritualizat în Răsăritul rus, după Revoluţia franceză – au fost condamnaţi să îndure distrugerea misticii răsăritene prin multipla ei alterare politică de către autocraţia ţaristă, stalinism şi consumismul postcomunist. Putem vorbi, în acest sens, de o redimensionare a „filosofiei” din Craii de Curtea-Veche, pe ideea că sfîrşitul de ciclu continuă, iar lumea tradiţională mai are de coborît în Infern. Un laitmotiv obsedant al volumului este prima lui frază: „Cînd te apucă lehamitea de ficţiune, fii sigur că taman atunci ficţiunea se năpusteşte asupra ta”, devenită la final „Cînd vrei să scapi de ficţiune, sigur te va cotropi!”. Deşi exhibate, asemenea simetrii fac parte din regula jocului, ca şi analogiile multiple, ca şi mistica cifrei patru, reluată din emblema Crailor de Curtea- Veche. În plus, tot ce ţine de istoriile „realiste” ale eroilor, inclusiv reconstituirea mediilor gazetăreşti şi ecleziastice, e pregnant şi verosimil, relatat într-un stil tăios şi condus cu mînă sigură spre un dezastru existenţial comun, cu deschidere metafizică. O coborîre în abis a unor destine tragice care încearcă, din străfundurile propriei alienări, să-şi amintească universul înalt din care provin. Credibilă literar este şi povestea dostoievskiană a naratorului, soţ idealist şi umilit sexualiceşte al terestrei, incompatibilei Diana, care-l înşală igienic cu (între alţii) Paşadia şi cu doctorul Ştefănescu, raisonneur-ul romanului şi singurul personaj masculin cu picioarele pe pămînt. Foarte autentică e, de asemenea, nota de misoginism frustrat a scriitorului, soţului şi tată lui ratat, cu ţîşnirile sale de vulgaritate inocentă; la fel – exasperarea neputincioasă împotriva distrugerilor comuniste şi a neantului postcomunist, iar atmosfera de melancolie neagră, apăsătoare, ce se întinde ca un blestem, constituie principala reuşită a unui roman ce putea deveni o carte extraordinară. N-a fost să fie.
De ce nu reuşeşte Dan Stanca să dea un roman pe măsura potenţialului său, nici măcar la nivelul – notabil – din Morminte străvezii, Apocalips amînat sau Noaptea lui Iuda? Un răspuns implicit ni-l dă chiar Craii şi morţii, care începe promiţător şi continuă palpitant, dar se dezumflă spre final, împotmolindu-se într-un mîl eseistic asezonat cu dilatări lirice şi explicaţii facile ce însoţesc dispariţia definitivă de-acasă a irecognoscibilului Horia. Defectele acestui tip de proză în care ezoterismul mistic şi lirismul fantastico-simbolic se îmbină, intim, cu un sarcastic realism gazetăresc, nu au de-a face nici cu metafizica, nici cu ideologia ei subiacentă, tezistă sau ba. O manie curentă a scriitorilor români din anii ‘90 este cea a supraexplicitării simbolurilor în faţa unor receptori consideraţi, probabil, inapţi să le înţeleagă fără să li se dea mură-n gură. În cazul prozei lui Stanca, există un conflict între nivelul ei exoteric şi cel ezoteric, primul sabotîndu-l pe cel de-al doilea. Aşa se face că, după ridicarea cotidianului (post)comunist degradat la puterea unei fabulaţii istorice fastuoase despre avatarurile răsăritene, via Moscova şi Bucureşti, ale Cavalerilor de Malta, ne sunt servite tot felul de comentarii emfatice despre personajele lui Mateiu sau despre romanul în desfăşurare: „Povestitorul se apleacă cu deosebită grijă asupra rîndurilor pe care urmează să le pună pe hîrtie. El ştie tot ce s-a întîmplat şi de aceea, înspăimîntat de cunoaşterea sa, se sfieşte să continue povestirea. Dar are datoria să nu tacă. El s-a camuflat în personaje, a ales căi lăturalnice şi înşelătoare pentru a vorbi, şi-a pus pe faţă măşti pentru a-i deruta pe cititori, dar acum s-a decis să spună că nu e nici Horia Stanciu, nici Florea Pirgu, Victor Paşadia sau Alexandru Pantazi, ci o instanţă care are darul de a vedea în simultaneitate desfăşurarea evenimentelor. De aceea, din poziţia sa poate îmbrăţişa punctele de vedere cele mai divergente şi în consecinţă la armonizează”. De remarcat, pe lîngă autoreferen- ţialitatea improprie, stîngăcia pedantă a discursului. Din păcate, ceea ce putea fi enigmă, ambiguitate neliniştitoare, riscă să se ducă astfel pe apa Sîmbetei; Mateiu Caragiale n-ar fi procedat niciodată astfel. Dacă Dan Stanca va învăţa să-şi strunească asemenea porniri „exoterice”, proza sa ezoterică, apocaliptică şi nocturnă va avea numai de cîştigat.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara