Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un om, un destin, un card de Barbu Cioculescu

Citeam, în anii adolescenţei, pagini de evocare a Bucureştilor de altădată, cu apa de băut adusă cu sacaua din susul Dâmboviţei, unde era de o divină limpiditate. Cu felinarele de gaz care se aprindeau, romantic, la căderea serii, bucată cu bucată, dintr-o flăcăruie în vârf de par. Cu trăsuri lunecând pe pavelele de granit şi mai cu seamă cu săniile străpungând nămeţii - încă simt căldura păturii de pe genunchi, ca să nu mai pomenesc de zurgălăi. Dar gustul saniei l-am prins în orăşelul copilăriei mele, unde tocmai absolveam cu brio prima clasă şcolară, ultimul eclatant succes al carierei mele. (în treacăt precizez că sunt pe punctul de a primi o decoraţie, cea dintâi, de altminteri, în gradul care se potriveşte cel mai bine unui octogenar: de cavaler.)
Găieştii anului 1935 nu se puteau compara cu Bucureştii, al căror fidel locuitor am devenit, de atunci şi până acum. Cum perioada fugii în exil a trecut nefolosită de mine, probabil că tot aici voi da colţul. Orăşelul de provincie în care am enunţat primele propoziţiuni clare mi-a dat însă ideea completă a farmecelor naturii - am fost un copil precoce - dar Bucureştii, cu splendida lor civilizaţie - în lipsa oricăror alţi factori de comparaţie - m-au cucerit. Cartierul în care părinţii mei construiseră o vilă cu câte două odăi pentru fiecare suflet al casei şi o cameră pentru oaspeţi era reputat pentru luxurianta lui vegetaţie şi acea aşezare geografică ce oferea cele mai spectaculoase apusuri de soare din întreaga urbe. Mihai Sadoveanu venea anume să le admire, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, doctorul Voiculescu, Ion Minulescu şi tot atât de des Adrian Maniu simţeau răcoarea cartierului, când se întorceau din centrul înfierbântat.
Cartier al clasei mijlocii care tocmai se învârtoşa în acei ani interbelici, Cotrocenii se aflau sub cota cvartalurilor adăpostitoare a marilor potentaţi, nu se comparau cu parcul Bonaparte, cu parcul Filipescu, ori cu Herăstrăul Băncii Naţionale, dar urmau de aproape. Aici, un larg bulevard cu nume schimbătoare, după decesul unor monarhi - în anii cei mai trişti a purtat numele lui Petru Groza -, făcea legătura cu centrul, străjuit de falnici castani ce-şi uneau coroanele de pe o parte şi alta a căii, într-o fantastică boltă. Trecător pe lângă case cu mister şi amator de lecturi exotice, mă simţeam undeva în America de Sud, pe o avenida din Montevideo.
N-ar avea rost să înşir aici plimbările prin Grădina Botanică, raitele pe măgura cu mormântul Anei Davilla sau săniuşul de pe dealul ce se numea }ăcălia, retezat mai pe urmă spre a se construi pe platforma sa Academia Militară. Aş vorbi numai de liniştea ce domnea, în preajma celui de-al doilea război mondial în această rezidenţă de oameni aşezaţi, locuind pe străzi cu nume de medici, în case cu grădini în care vântul legăna pâlcuri de cârciumărese - ah! parfumul de pe urmă al straturilor de regina nopţii în vântoasele seri de octombrie! Sau ultimul boboc de trandafir, la jumătatea lui noiembrie. Sau iedera verde sub zăpada ce se topea...
în curtea casei, printre hortensii ţâşneau brotaci, scuturând boabele de rouă, pânzele marelui păianjen cu cruce pe spinare străluceau sub soarele de după ploaie. Nopţile, cucuvăile din podurile Facultăţii de Medicină convorbeau cu cele de pe streaşinile palatului Cotroceni, în nesfârşite şuete. Afară de rezultatele mele şcolare în cea de a treia clasă a Liceului Gheorghe Lazăr, totul era în ordine - dacă n-aş ţine un pariu, aş putea, în schimb, ca oltean, să mă jur că aşa a fost. Dar ce linişte, ce saţ de viaţă, cu un veac înainte! Am o irefutabilă dovadă: fotografia, panoramică a unei mari părţi din oraş, cu străzi, uliţi, cvartaluri, la ceas de lumină, poate toiul zilei. Pe toată întinderea, ţipenie de fiinţă omenească - sau de oricare alt soi - de parcă fotograful - Szathmary? - le-ar fi cerut tuturor bucureştenilor să nu iasă din case.
în schimb, un filmuleţ arăta Calea Victoriei în zilele sfârşitului copilăriei mele, singurul centru al Capitalei pe atunci, foind de lume şiroitoare în sus şi în jos, cam la aceeaşi oră. Era un obicei al locului, căruia numai cel de-al doilea război mondial i-a pus capăt. Când, tot în anii premergători conflictului, reputatul filosof de origine baltă Hermann von Keyserling a vizitat România - gurul se afla în posesia darului special de a intui firea adâncă, ascunsul caracter şi, de aici, destinul unui popor - proaspăt dejugat a admis că destinul poporului nostru este de a duce mai departe faima şi flamura Bizanţului, privilegiu părăsit de maica Rosia, devenită U.R.S.S.
în privinţa Bucureştilor a făcut curioasa observaţie că oraşul îi părea izbitor de asemănător cu Sankt Petersburgul de dinaintea revoluţiei roşii. Memoria îmi joacă o festă în ce priveşte contextul: îl impresionase masa de oameni trecând hipnotic în ambele sensuri, pe Cale, sau, dimpotrivă, aspectul adormit al unui oraş cu infinită siestă? Ceea ce ştiu este că pe atunci Bucureştilor li se spunea Micul Paris şi nu doar de către cei ce-i locuiau. Oraş vesel, frumuşel, fără noxe, totuşi în plină dezvoltare, apărat de scuturi de pădure şi aerisit de o centură de lacuri recent asanate, Bucureştii creşteau pe verticală, se americanizau, precum constata eroul din Cartea nunţii, Jim, al lui G. Călinescu.
De la nobila dignitate a Parcului Bonaparte, a Bulevardului Dacia, a rondului Lahovary, la capătul de linie a tramvaiului 16, oprind într-un pitoresc cartier străjuit de o cruce de piatră, de la vilele de pe ţărmurile lacului Herăstrău la căscioarele feroviarilor din Giuleşti, stările sociale se delimitau, s-o spunem, tăios. Şi întocmai cum un strat nou de grosime se adaugă în fiecare an arborilor, şi, oraşul se îngroşa. O bună şi veche prietenă din exil îşi luase rămas bun, la plecare, de la un copăcel de la Şosea, pe care-l îndrăgise, poate în plimbări sentimentale. îl căutase, la o scurtă revenire acasă, după patruzeci de ani şi-l regăsise copac bătrân, pe ducă.
Pe punctul de a-şi pierde conştiinţa de sine sunt Bucureştii de astăzi, după amputările din perioada comunismului şi operaţiile cosmetice din zilele noastre. După gravul eşec al unor şiruri de edili de a-i restitui vestigiile istorice - sau, măcar de a-i păstra fizionomia. Scump, cândva în sentiment, a devenit acum exorbitant de scump pe metrul pătrat. O fotografie luată de sus ar înfăţişa din nou o urbe lipsită de oameni, dar înţesată de automobile, ca de o gigantică invazie de goange "bară în bară". Iar pe fiecare arteră comercială o agenţie de schimb valutar, o farmacie, o bancă şi un market. Străinul în trecere, tare în intuiţii asemenea contelui Keyserling, va constata că dis-de-dimineaţă, bucureşteanul schimbă valută, cu banii obţinuţi cumpără doctorii, alifii, balsamuri, dar mai cu seamă antidepresive, apoi trece la bancă, unde obţine un împrumut ce-l angajează pentru restul vieţii. Când nu se opreşte la bancomat, înainte de a pătrunde în paradisul marketului, din care va ieşi încărcat cu toate bunătăţile pământului. Un om, un destin, un card...
O statistică liniştitoare confirmă că numai unul din cinci români suferă de afecţiuni nervoase. Când ar fi unul din doi, nu s-ar mai şti care e medicul şi care pacientul. Din surse întotdeauna bine informate ştim însă că în Bucureşti oricât de mulţi oameni şi-ar pierde minţile, nu ar găsi autorităţile nepregătite, posibilitatea ca toţi bucureştenii să fie asistaţi este asigurată prin semestriale rectificări de buget, la rândul lor acoperite prin spectaculoasele creşteri ale PIB-ului. De aceea năzuieşte fiecare român care se respectă să locuiască în Bucureşti. Dar nu numai ei: sunt dovezi concrete că un gând asemănător îi furnică pe d-nii Bush, Putin, Brown, pe madam Angela, pe Voronin al nostru...
Oraşul jubileului de la 1906, al Lunii Bucureştilor, din 1935, al unui festival mondial al tineretului, prin o mie nouă sute cincizeci şi nu mai ştiu cât, al summit-ului U.E., în 2008, când şi când se înnoieşte, se curăţă de zgură - sigur că nu este o Gomoră şi că nu va deveni Las Vegas-ul Europei de Răsărit. Dar în aceste zile când, oraşule al meu, în toate parcurile tale înfloresc cornii, iar în grădini magnoliile, când sângele ni se primeneşte de primăvară, parcă te înţeleg mai bine. Poate unde ne asemănăm. Şi, oricum, după atâta vreme împreună...
Să-mi fi târât papucii bătrâneţelor prin Valparaiso sau Bogota - ba chiar să fi călcat pavelele Parisului, inclusiv pe aceea mai adâncită care i-a stârnit lui Proust mecanismele recâştigării timpului - ce-aş mai fi plâns după tine!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara