Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Un optzecist întîrziat de Gheorghe Grigurcu


Optzecist întîrziat, "ultimul care debutează editorial", după cum ne atrage atenţia Nicolae Manolescu, într-un Cuvînt înainte, Liviu Georgescu (născut în 1958, la Bucureşti, medic, dar şi muzician şi artist plastic, stabilit din 1990 la New-York) este, conform aceluiaşi critic, unicul poet din promoţia d-sale raportabil la Arghezi. Într-adevăr, ca şi la autorul Florilor de mucigai, creaţia sa purcede dintr-un simţămînt de insuficienţă a spiritului. Contrar misticilor care se despart de materie, Liviu Georgescu mizează pe materie, mai bine-zis pe revolta acesteia, pusă în scenă sub unghiul unor dizarmonii mergînd pînă la stridenţe, al unor coliziuni ce sugerează o criză mergînd pînă la catastrofic. S-ar zice că e un complex de inferioritate al lumii fenomenale, oglindindu-l pe cel al spiritului. Rebeliunea materiei nu reprezintă decît consecinţa unei revolte a unei conştiinţe ultragiate, macerate de îndoială, angoasă, dezgust, exasperată de propria-i condiţie pe care o extrapolează într-o viziune a dezordinii generalizate. Dereglărilor spiritului le răspund cu fidelitate dereglările universului fizic, aşa cum un obiect şi-ar proiecta umbra. Armonia e definitiv compromisă printr-un imaginar consecvent întru sarcasm: "prin pieţele armoniei/ se furau mere şi stanţe/ înmugureau disonanţe/ un centru de gravitaţie/ vag vagabond/ şi un magnetism fără graţie// îmbrăcăminte impusă/ păpuşi colorate în baloane/ şi măşti de plastic în saloane/ se lipeau de stele/ pe zborul muştelor rebele/ vişine putrede/ capcane de fum/ îmi făceau curte de peste drum/ pompa funebră/ camuflată de zăpada resemnării" (Oraş de sticlă).
Sau printr-o deschidere a poeticii înseşi către asociaţia inconfortabilă, ostentativ inospitalieră: "Discursul ca pelteaua nu mai ajunge/ Pînă la verb, nici pînă la pămînt/ Să-i liniştească piciorul cînd pantoful o strînge/ Şi cînd toţi nasturii de la rochie zboară în vînt/ Ca nişte bezele strivite de parfum/ În farfurii de cuvinte papagali se fac scrum/ Gîndacii din toate părţile dau năvală/ Nămolul sughite în inele a răceală" (Ceai nostalgic).
Pentru a scoate în evidenţă preeminenţa materiei (sfidare a spiritului de către sine însuşi), intervin cîteva procedee la intersecţia metaforizării bizuite adesea, în duh modern, pe minima compatibilitate între termenii ei cu o sensibilitate existenţială grav avariată, secretînd o umoare bilioasă (atrabiliară). Poetul dă impresia de a-şi demonstra la fiecare pas postura de "ins zidit şi răstignit în joc", de victimă nu doar a "jocului" estetic, ci şi al celui cosmic. Înciudarea sa morală sporeşte la rîndu-i pe seama celei lirice, căci una o îngroaşă pe cealaltă. Apare un cerc închis al semnificatului şi semnificantului ce se întrepătrund în chip inextricabil. Astfel, spre a impresiona, concretul devine şi mai... concret (în fond este reliefată ideea de concret), după cum un text s-ar sprijini pe ilustraţii menite a-i ajuta înţelegerea. Autorul se simte încolţit de obiectele ce le-a stîrnit prin incantaţia sa în răspăr, aidoma unui ucenic vrăjitor: "Obiectele din care pe uşa din dos am ieşit/ Mă fugăresc prin cojile apei, mă aleargă prin mit" (Cavaler sfîşiat). Detestîndu-şi nesatisfăcătoarea ipostază spirituală, urîndu-şi eul la modul pascalian, se ridică împotriva acestuia prin mijlocirea unei porniri masochiste ce se amplifică printr-un sadism extrem de extensibil. Căci n-am putea interpreta altminteri înverşunatele tablouri ce ni se oferă, adevărat sabat al decreaţiei, decît ca o implicită autonegare, ca o sinucidere în efigie. Bunele sentimente contrariate, sfidate, sfîşiate pînă la demonizare, transpar doar prin contrastul lor cu impulsul sado-masochist de-a strivi fragilităţile obiective, de-a stîlci şi schilodi entităţile fără apărare. Din neputinţa de-a şi-o asuma la modul ideal, poetul devine un torţionar al lumii sale ficţionale ce constituie însă, neîndoios, un simbol al lumii reale; "străzi infuzate în ferestre cu arbori schilozi/ felinare oarbe peste pielea tăbăcită a pisicilor/ muguri de lămîi în cîrlige de fum/ hălci de carne uscată aici lîngă pleoapa ta/ lîngă epiderma ta" (Falsitate). Ca şi: "prin încăperi cu miros fracturat de sulfină/ clavir comprimat în rotunjimea cifrelor/ ne rotim printre ele pe lîngă muribunzii din varul pereţilor/ purtăm haine cu tivuri de ceară/ casele se vestejesc în vid devin oasele unui oraş mort" (ibidem). Ca şi: "mîine va fi o zi/ ca o batistă tîrguită în strigătul călăilor" (ibidem). Astfel dezordinea, descompunerea, extincţia capătă, ca la Arghezi, un sens antimoral. E o viziune în contrasens cu ethosul.

Dar nu numai Arghezi e vizibil tangent la această producţie a crizei, descentrată din pricina dezechilibrării spiritului, ci şi Ion Caraion. Acesta din urmă ar putea fi socotit un Arghezi radicalizat, redus, prin eliminarea notelor idilice şi a unei dialectici compensatoare, la faţa sa neagră, la decompoziţia cronică a perspectivei ce pare fără scăpare. Precum autorul Cîntecelor negre, la Liviu Georgescu încrîncenarea se permanentizează, disonanţa devine lege, densitatea factorilor rebarbativi e atît de mare încît duce la o inevitabilă senzaţie de saturaţie. Ne aflăm într-un mediu ca şi irespirabil, unde aerul e secat de flăcări infernale. O exaltare pînă la paroxism a urîtului pare a releva o neputinţă a spiritului de-a se înfăţişa altminteri decît prin catabolismul său jalnic, prin dejecţiile sale groteşti, indice dramatic al stării decompensate: "Zăpada ca nişte rufe spălate/ Toată funinginea pe geamuri pavate/ înnebunitor între patru pereţi/ Aceleaşi figuri, veioze, colivii cu sticleţi/ Linii de tramvai, poduri, filme/ Oameni mari şi mici/ Din ce în ce mai mici/ portari printre pitici/ Aceeaşi limonadă dulce-amar/ Fac viraje goluri într-un pahar/ Şi capul prins între paturi e o farsă/ Zăpada şi funinginea/ au luat locul zilelor/ Orice duminică e o bibliotecă arsă" (Februarie). Prin comedia obiectelor, fixată uneori într-un ritm parodic-alegru, se strecoară suflul Neantului cîntînd la un instrument muzical, fantoma sa de cenuşă şi fum: "Şi vîntul alergînd/ prin găurile unui/ instrument de suflat/ deschizînd toate uşile/ toate păpuşile// cum ochiul deschide/ pe lanuri vide/ privirea-colivie/ de apă vie// Trec prin dormitoare/ strigat din sicrie de o floare/ Cu buciumul umbrei dogoritoare/ chemat la spînzurătoare/ Am traversat prin vise/ încăperile promise/ Pînă la pod/ am ajuns la nod/ Pereţii cîntau Ave/ Lemnul îşi adîncea gropile-epave/ ceaţa întărea părerile/ lumina îşi trimitea galerele/ Treceau prin somnul meu/ cu lopeţi de săpat, aplaudînd mereu// Privirea-mi spăla inorogi/ Măşti la care să te rogi/ erau arse/ fumuri toarse" (Existenţă în somn prin mirişti orbitoare). O "filosofie" a decrepitudinii universale ne duce gîndul şi la un Bacovia speculativ, locvace, care-şi discursivizează densele nuclee sumbre: "Cînd noaptea rănile se deschid şi curg/ În leagănul pruncilor grotesc/ Şi stelele fluieră a pagubă spre demiurg/ Atunci cărţile prin întuneric se duşmănesc// Şi o să doreşti să linguşeşti cu porumbei pieţele/ Să te înveţe un singur adevăr din istoria amurgului măcar/ Iar toamnelor sterpe ucide-le/ Cînd o să pricepi - fercheşul vierme de dar" (Viermele). Nu mai puţin caracteristică se prezintă apocalipsa cotidianului, insinuare a absurdului în cutele cele mai familiare ale vieţii, între micile gesturi şi întîmplări, magnetic atrase de caricatură: "Pe drum se aude trecînd căruţa/ cu pepeni/ ca o groapă comună a capetelor" (Încăperea). Ori: "Prin sertar îmi căutam ideile/ Piticii îmi furaseră cheile/ Cu care desfăceam, ascuns, cîte-un nor/ În încăpere se căsca rece un gol/ Mă priveau din televizor/ Furnici cu coarne şi gîndaci cu vizor/ De pe metereze. Mă priveau new-yorkeze/ Cu humori şi proteze" (Coşmar). E vorba aici de un coşmar" care cochetează cu sine, într-o tonalitate sprinţar-flegmatică, precum un ironic contrapunct. Să mai semnalăm şi acele violenţe contrase, lapidare, am spune emblematice, care ni-l evocă de asemenea pe Caraion: "Alergam cu toţii/ oameni şi lucruri/ prin grotele luminate/ ale unui instrument inventat" (Existenţă în somn prin mirişti orbitoare). Sau: "şi peste tot/ posibilul intrat în grevă" (Oraş de sticlă). Sau: "gutuiul a putrezit/ în gheaţă/ ca ţipătul/ în gura moartă" (În adînc). Adică veritabile insigne ale "frumuseţii convulsive", pe care poezia în cauză le poartă la rever.

Incontestabil, rădăcinile unei atari concepţii a dezasamblării, a denaturării, a putrefacţiei lumii se află în Baudelaire, patronul en titre al lui Arghezi şi, prin, în bună măsură, intermediul acestuia, al lui Caraion. Avem a face cu o demonie care, negînd spiritul, neagă şi substanţa materială a lumii în accepţia sa pozitivă, productivă. E o părăginire, o deformare, o sterilizare a elementelor sufleteşti şi deopotrivă naturale (ultimele sînt ambasadorii primelor), fenomen care, blocînd rodul, face loc Neantului. Blestemele alcătuiesc accentul maxim al unei atari negaţii ce se adresează Creaţiei a cărei stîrpire o doreşte ca o consecinţă a rebeliunii împotriva Creatorului. Iată maledicţiunile lui Liviu Georgescu, de-o solemnitate ce denotă contactul cu paradigmele biblice (Geneza, Deuteronomul), însă care se contaminează şi de un rictus batjocoritor, valah: "Să nu mai fie flori/ Să crească-n colţul apei urdori/ Să sece izvorul/ Să se tîrîie norul/ Prin mlaştina inimii/ Portretul mării să-l ţii/ În pod// Să-ţi faci din şopîrle nod/ Şi din alte tîrîtoare/ O tulpină de floare/ Gîndaci/ Să fie petale de maci/ Şi craniile goale/ Locuri de încîntare/ Să cînţi la spini/ Şi notele să le combini/ Să iasă numai bube şi vînt/ Cu mană, cu piatră, cu fier hohotind/ Şi-n loc de corzi să ai otravă/ Astfel ca numai durere să se reverse din slavă/ Să-ţi crească inima pînă se face orologiu în turn/ În care să dea cu pietre toţi nebunii şi orbii/ Cu viermi decapitaţi în pumn/ Mlaştina să-ţi fie loc de închinare/ În care să-ţi tai cu ochii cărare/ Acolo să-ţi vezi iubita născînd/ Acolo să boleşti, să mori aiurînd" (Îndemn). Dar - atenţie! - sacralitatea negativă înscrisă în discursul blasfemator poate reveni în matca fertilităţii graţie instrumentului poetic. Analizînd poezia descompunerii propusă de autorul Florilor Răului, Jean-Pierre Richard afirma că bardul francez "ne prezintă moartea ca pe o viaţă la superlativ, ca o viaţă dezlănţuită". Ceea ce s-a numit poezia decadentă a cultivat această putreziciune somptuoasă, triumfală prin reorientarea ei secundă, "formală", către rodnicie. Estetizarea declinului, a morbidului, a degenerescenţei nu e oare o absolvire a lor sui generis? Viaţa în accepţia ei rodnică (sacrală) se reîntoarce în planul creaţiei ce-o restructurează (reabilitează) în ficţiunea lirică, potrivit cerinţelor, acesteia. Să ne reamintim, ca avînd un caracter de generalitate, celebra proclamaţie a lui Arghezi: "Din mucigaiuri, bube şi noroi,/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi". Meritul lui Liviu Georgescu consistă în curajul de-a relua filonul escatologic al poeziei noastre, părăsit prea adesea de emulii d-sale optzecişti, şi de a-i infuza o energie personală de netăgăduit, o capacitate de a-l retrăi pe o amplă claviatură stăpînită cu virtuozitate, de la ritualul malefic al blestemului pînă la cel paradoxal opus, al plenitudinii "esteticii urîtului", care, numind Răul, îl exorcizează. Liviu Georgescu e un nume ce se cuvine urmărit cu toată atenţia.

Liviu Georgescu; Călăuza, cu un Cuvînt înainte de Nicolae Manolescu, Editura AXA, Botoşani, 2000, 174 pag.