Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Un poet al Nordului de Gheorghe Grigurcu


Adesea poeţii noştri ardeleni au manifestat o fascinaţie a Sudului. De la Coşbuc, tălmăcitor al Divinei comedii (ca şi, mai tîrziu, Eta Boeriu), şi de la Blaga cel sedus de mirajele luzitane, doritor a trimite "bănuitului Sud un gînd fără greş", la Aurel Rău şi Adrian Popescu, evocatori insistenţi ai unor drumeţii italice şi traducători din spaniolă şi italiană, se întinde un domeniu al unui soi de compensaţie moral-geografică, sub un olimpic senin goethean. Iată că apare însă un bard ce nu ezită a-şi asuma cu semeţie Nordul: sătmăreanul George Vulturescu. Să precizăm că e vorba în stihurile d-sale de un Nord postmitologic, consecinţă a ceea ce s-a numit, uşor preţios, explozia mitosferei. Aşadar de o viziune amestecată, de o babilonie (Nordul e pus a vorbi în mai multe limbi!) în care simbolurile se întrepătrund cu lucrurile, spiritul se opacifiază prin dezlănţuirea materialităţilor, după cum materialităţile cele mai ingrate se spiritualizează, accepţiile pozitive coabitează nonşalant cu cele negative ş.a.m.d. E un Nord intrat în criză, la întîlnirea cu fiinţa pe care o oglindeşte, care-l adoră şi-l sfidează concomitent. O viziune măcar aparent haotică, rezultat al alterării simbolurilor prin erupţia absurdului în conştiinţa actantului liric care şi-o asumă, cultivînd-o în contul unei derutante diversităţi de motive, concepte şi instrumente ale discursului (dovadă a "ruperii zăgazurilor" la nivel de poetică). Doar printr-o scrutare analitică putem discerne în masa acestor imagini învălmăşite, bolborosind de sensuri obscure şi nu o dată contradictorii, ce nu mai aspiră la o coerenţă resimţită drept factice, cele două repere consacrate ale Septentrionului abordat. Mai întîi e vorba de acel Nord înfiorător al Vechiului Testament. Adică de un lăcaş al Răului satanic şi al ispitei, izvor al unui uragan nimicitor pe care-l circumscrie verbul vaticinar al lui Ieremia: "De la miazănoapte se va deschide nenorocire asupra tuturor locuitorilor ţării acesteia" (1, 14), adăugînd că invadatorul va purcede din acelaşi punct cardinal (46, 20). Un atare Nord malefic, al întunecării şi pierzaniei, diform pînă la teratologic, textualizînd Nimicul, stă în atenţia specială a lui George Vulturescu: "Nordul este o pîclă, zice Ion./ Nordul e o valvă a Nopţii, adaugă tot el./ Nordul este cînd vezi, spun./ Înconjurăm Turnul cu ceas. Cadranul/ scorojit pare găvanul unui ochi orb./ Pare un ovar gata de fecundat, rîde Timotei./ Să-i umplem gura ştirbă cu poemele/ noastre, ţipă Varlaam. Prostii, Nordul e/ o mlaştină, o iarbă cleioasă, continuă să/ bolborosească Ion" (Pieziş, Nordul stă pe litere). Din răsfăţ stilistic, e trecut şi în cheia următoarelor incompatibilităţi: "Nordul nu e o temă, nu poate deveni proiect; el nu/ se lasă peste terase ca un linţoliu; nu atîrnă/ peste vîrfuri de brad ca o ceaţă; nu se/ zdrenţuieşte peste acoperişuri precum amurgurile" (ibidem). Prin adîncirea acestui tablou de-o înverşunare a asociaţiilor fără frîu, de-o dezordine superlativă, provocatoare, e atins un soi de baroc al apocalipticului. "Răul de Nord" bîntuie precum o patologie metafizică, precum o maculare a fiinţei ce răsfrînge macularea cosmică, dobîndind înfăţişările unor fantezii ale însăşi organicului dereglat. Versurile se umplu de dejecţiile, secreţiile, vîscozităţile materiei rebele: "Aşadar, ca un viscol ce spulberă argintul/ vocalelor eu îţi răsfir în faţă iarba,/ răul de Nord: un fluid/ în care se ridică trombe de reflexe/ înşurubîndu-se-n aer şi căzînd înapoi în/ lut ca o oglindă spartă în mii de/ forme. (Aşadar, ca un viscol ce spulberă argintul) Imaginile par a ţîşni de-a dreptul din revolta materiei ce-şi reneagă tiparele, îşi vomează principiile, îşi blestemă condiţia.

Însă Nordul e plurisemnificativ. El face posibilă apropierea antipozilor metafizici, care se întîlnesc nu în arena înregistrării mecanice pe care o săvîrşeşte scriptorul, ci în chiar funcţionalitatea eului său sfîşiat: "în Nord sînt mai multe norduri în care te răsuceşti ca într-un smîrc. Fiara/ şi îngerul sînt aproape. Ochiul meu e arena/ lor şi nu un aparat de fotografiat" (Lui Gellu şBinomul lui Buberţ). Astfel îşi face loc perspectiva elenă a Nordului, opusă celei biblice, care certifică zona în cauză drept un tărîm al înţelepciunii şi rafinamentului. Peisajul descompunerii şi al morţii face loc unuia al resurecţiei, al vitalităţii bucuroase, dansante, într-un cadru de liturghie păgînă. E interesant de urmărit tranziţia de la primitivitatea agonică, precum un simptom al ruinării răspunzînd în haos, la o primitivitate salutară, mărturie a unui Paradis sălbatic, înzestrat cu asprimi inaugurale. Crepusculul mitului edenic se preschimbă, graţie acestei developări, într-o stare aurorală. Metamorfozele lumii fenomenale sînt angajate în sensul salvator al schimbării vitale, al fertilităţii inepuizabile: "Vîntul şi iarba sfîşiindu-se,/ ca fiarele sălbatice se ling şi se muşcă/ spulberîndu-se peste jnepeni şi pietre" (Vîntul şi iarba sfîşiindu-se). Un rol semnificativ îl îndeplineşte cromatica împrospătată, regeneratoare şi energizantă, care preface sumbra imagistică expresionistă într-una stenică, impresionistă: "Daniel, azi îţi voi vorbi despre culorile/ grave ale Nordului: negrul cleios al/ lutului, negrul - prelat al cortegiilor din sate/ purtat ca o onoare poetică a omului de-a/ se afla în calea neantului" (Lui Daniel şRăul de Nordţ). Picturală, bizuită pe o retorică plastică, o asemenea poetică a reabilitării îşi anexează şi aspectul melic al unei vegetaţii sonore; "Nordul se întemeiază pe discursivităţi/ plastice, paralele sau în confruntare,/ de o densitate voltaică a detaliului:/ n-ai putea picta aici numai dacă arborii/ ar deveni voci şi iarba ecou" (Pictorului Dorel Petrehuş). Nordul îşi dezvăluie "filosofia" (antibaudelairiană!), care este mişcarea perpetuă: "Singura regulă a Nordului este să/ înaintezi" (Nordul e în faţă, precum moartea). De la cumplitul fior al consemnării haosului, autorul ajunge la tihna contemplaţiei de factură livrescă, probă a domesticirii tărîmului boreal, a includerii lui în circuitul meditaţiei, conform paradigmei grecilor antici pe care am amintit-o. Mirajul demonic al dereglării, impropriu oricărei semnificaţii în afara propriei sale concreteţi terifice, se populează treptat cu tîlcuri. Incomunicabilitatea cedează în favoarea mesajului: "Tot orizontul este o/ cortină pe care se proiectează mesaje" (Lui Radu Săplăcan). George Vulturescu face astfel figura unui civilizator al Nordului.

Dar totul nu e decît un joc. În fond, moartea mitologiei pe care o reflectă poetul nostru nu îngăduie nici o iluzie eliberatoare, neputîndu-se opri la nici o soluţie, amestecîndu-le pe toate aidoma cărţilor de joc, spre a extrage, aleatoriu, cîte una. Atît tenebrele, cît şi lumina nu sînt decît relativităţi, feţe alternative ale hazardului. Măduva absolutului, incognoscibilă, nu se află în ele. Subiectul corespunzător acestei ere tîrzii care succede celei mitice, este eironul, omul ironic, aşa cum îl înfăţişează, între alţii, Northrop Frye, făptură inferioară sub raportul posibilităţilor de cunoaştere, de ilustrare a omului-tip. În concordanţă cu dispoziţia sa postmitologică, George Vulturescu îşi pune în scenă "ochiul orb", stigmat al mutilării gnoseologice. Ţine să ne apară drept un damnat aidoma prezicătorilor antici a căror infirmitate constituia o pedeapsă a zeilor ofensaţi pentru că li s-au divulgat secretele ori pentru că li s-a violat intimitatea. Exemplu: Tiresias care şi-a pierdut vederea deoarece a privit-o pe zeiţa Atena goală, pe cînd se scălda. Spre deosebire însă de aceşti predictori, poetul nostru nu aspiră să devină un devinator (ceea ce ar reprezenta o participare la lumea sacrului), mulţumindu-se cu postura ironică a construirii şi deconstruirii de mituri false (formale), într-o frenezie impenitentă a artificiului. Desacralizarea operată de eiron e un refuz atît al cunoaşterii cît şi al re-cunoaşterii limitei acesteia care este misterul. În loc de organ al luminii, ochiul poetului e unul al beznei, acoperind priveliştile cu mîl, o sursă de dejecţii care impurifică atît obiectul cît şi subiectul privirii. Masca scriitorului Nicolas Row îl însoţeşte precum un alter ego aşijderea "în-semnat", estropiat în chip simbolic, spre a justifica incapacitatea accesului la enigmele ultime precum şi paleativul scrisului care, la rîndu-i, nu s-ar putea sustrage aceluiaşi efect al obscurităţii: "Pe mine mă însoţeşte/ Row. El are un Ochi orb. (...) Nu ştiu dacă eu l-am ales pe Row sau/ dacă el m-a ales pe mine. Uneori Ochiul/ său e un coridor torsionat pe unde/ năvăleşte satul meu ca o viitură învolburată/ peste paginile poemelor. E o văgăună,/ o poartă, o valvă secretă a beznei/ Ochiul orb. Prin nămolurile scrisului/ îşi tîrăşte animalele diforme ale Nopţii" (Iarba e un serviciu divin). Liber de obligaţiile omenirii canonice, inspirat de demonia persiflării care-i modelează imaginarul, George Vulturescu unifică motivul Nordului cu motivul or-birii, într-o icoană tulbure a unei divinităţi ce se multiplică, oarbă şi ea, purtînd în mînă cărţi pe care "hidra Nordului" le distruge cu sete, ca o întrupare a absurdului atotputernic, aşezat deasupra zeilor. E o antidivinitate. În asemenea circumstanţe, Nordul nu e decît o aspiraţie bovarică. Aspiraţia unui eu ce-i înscenează o mitologie suspect sofisticată, de-o vacuitate care îngăduie o combinatorie de forme şi nuanţe deschisă spre infinit. Direcţia dominantă e, fireşte, cea declinantă, cinic devalorizatoare. Fabulosul depreciat e ca o plastilină din care mîna blazată a meşterului modelează figuri de-o eterogenie caracteristică, întrucît nu omogenitatea, unitatea viziunii îl mai interesează, ci însăşi starea deprecierii, devalorizării fără scăpare. O stare lipsită de reguli, abolind orice disciplină. Existenţa corespunzătoare unei atari viziuni e şi ea ostentativ degradată, umbră groasă a luminii mitice abolite. Departe de-a se instala în Olimpul hiperborean numit Valhala, poetul din Satu Mare preferă localul sordid, crîşma care e toposul adecvat al fiinţei sale frustrate, oscilînd între realitate şi irealitate, ambele nemîntuite, atinse de moarte şi duhnind a infernală pucioasă: "De-aici, din cramă, plecăm zilnic:/ urcăm spre Nord prin noapte şi ceaţă,/ mergem pe dîra fulgerelor de unde s-a/ retras moartea, schelălăind, putrezind" (De-aici, din cramă, plecăm zilnic).
Mitul zeiesc decade într-unul tavernal, prozaic, de cotidiană folosinţă, de natură epocală, egalizatoare: "Nu alcoolul ci frontiera ultimului pahar/ prevesteşte Nordul. Eşti între ceilalţi, la/ mesele lunge ale veacului" (Pieziş, Nordul stă pe litere). Un mit colţuros, agresiv, hrănit de mentalitatea omului primar, subcivilizat, care iese la suprafaţă cu sumbra voluptate a trivialităţii, în condiţiile unei anomalii obşteşti. Însă nu mai puţin un mit luciferic, precum o vînzare-cumpărare de suflet: "Ţin paharele în mîini ca nişte şişuri reci/ proptite pe pieptul tău. Pe gît. Pe omoplaţi./ Asta e: te privesc. Eşti deja de-al beznei/ din jur" (Pieziş, Nordul stă pe litere). Poezia lui George Vulturescu nu e decît un simulacru demonic al mitului, de-o intensitate a absenţei care ţine în şah prezenţa, o hipnotizează prin puterea verbului. O sileşte să zăbovească. Aşa cum se mărturiseşte poetul pe sine, într-o mică fabulă: "- Ce pictezi, l-am întrebat./ - Pictez zeii care stau în jilţurile/ Nordului, mi-a spus./ - Nu e nici un zeu, copile, m-am revoltat./ Uită-te bine: jilţurile lor sînt goale.../ - Dacă mi-ai sprijini mîna cu care pictez,/ i-ai vedea cum ne privesc..." (Lui Alexandru şCopilul despre care scriuţ).
________________________
George Vulturescu - Nord, şi dincolo de Nord, Ed. Dacia, 2001, 80 pag., preţ nemenţionat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara