Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Un poet antioficial de Gheorghe Grigurcu


Neîndoios, Petre Stoica e un deschizător de drumuri în lirica română actuală. Peste capul şaizeciştilor redundanţi prin filosofare şi semeţie cosmică, numele său se cuvine legat de iniţierea postbelică a poeziei cotidianului, anodinului, ironiei ce se regăseşte deopotrivă la unii şaizecişti refuzaţi şi, în altă cheie stilistică, la mulţi optzecişti. Am comparat altădată rolul lui Petre Stoica în evoluţia poeziei noastre contemporane cu cel jucat de Adrian Maniu în cea a poeziei din interbelic. Aceeaşi alură experimentală, aceeaşi incredulitate faţă de "cu-viinţa" poetică, aceeaşi "democratizare a imaginarului în tonuri stinse deopotrivă prin melancolie şi persiflare, însă însufleţite de-o subiacentă caritate faţă de tot ce e lovit de marginalizare, discredit, rea înţelegere. Petre Stoica ar putea subscrie deviza, arborată încă în 1916, a autorului Salomeei: "Tot ce e în jurul nostru merită cinstea de-a fi înălţat într-un vers". Fireşte, inteligenţa sa artistică remarcabilă îl împiedică a se deschide fără discernămînt tuturor solicitărilor realului, ceea ce ar fi dus la o aglutinare informă de date, la haosul deschis de abdicarea de la stil. Asociindu-şi în subsidiar unghiul unui evocator cu mijloacele epicului, poetul schiţează cu delicateţe imaginea unei provincii irealizate, care e Banatul său natal, înscris pe coordonatele unui timp anume, capabil a-i precipita specificul, care este, cum ar zice Şerban Foarţă, "belepoca". Un mic răsfăţ romanţios străbate stihurile, coagulîndu-le în tabloul unei reverii cinegetice, filantropice şi dansante, cu picant gust central-european şi retro: "vorbeşte despre abnegaţia vînătorilor simpli/ despre impedimentele vînatului pe vreme de viscol/ vorbeşte despre braconajul străinilor/ înfierează şi cere vigilenţă la locul de pîndă// ave ave tună mulţimea hăitaşilor/ în timp ce oaspetele maestrul de vînătoare/ vizitează căminul de bătrîni/ împarte mere aspirine şi sfaturi/ iar suferinzilor de podagră/ le dă lecţii de vals vienez" (Vizita maestrului de vînătoare). Dar "timpul n-are răbdare", înaintînd către noi cu ajutorul corespondenţelor unui baroc pluriepocal, menit a sugera derizoriul unui prezent prezumţios sub pojghiţa subţire a căruia se disting figuri, gesturi, ritualuri revolute: "trenul intră graţios în gara împodobită/ cu ghirlande împletite din urechi de mistreţ// ave ave tună mulţimea hăitaşilor/ ave ave răspund piculinele cerului dezinfectat// primarul întinde maestrului de vînătoare pîine şi sare/ de emoţie primarului i se desprinde barba solemnă// corul fotomodelelor închiriate cu ora/ intonează imnul vînătorilor căzuţi la datorie// ala-iul se îndreaptă spre locul unde va fi construită/ după ultimele canoane ale artei postmoderniste/ o vastă crescătorie de vulturi pleşuvi// maestrul de vînătoare îşi potriveşte patriotic cravata" (ibidem). Istoria pare să fi obosit. Aidoma unui trup bolnav, ea a părăsit treptat zona pitorescului chezaro-crăiesc, încă reconfortant, spre a intra în Purgatoriul sordidului, al citadinismului mizer, al "eternităţii" ce se batjocoreşte pe ea însăşi. "Speranţa" nu-şi mai are locul într-un asemenea context decăzut decît în chip convenţional, apendice al "cuviinţei" demonetizate: "blocuri de case ursuze şi afumate/ împodobite cu lujeri de viţă uscată// un beţiv rămas într-o rînă/ murmură rugăciuni cere milă/ gunoiului adunat ambiguu// nici o floare nici un fir de iarbă/ menite să zîmbească femeilor extenuate/ care în balcoane sprijinite-n cîrje/ atîrnă rufe sărăcăcioase// aici eternitatea este vomă de cîine melancolic/ de sicriu rămas fără nume// viaţa e încă speranţă meditează/ rinichiul definitiv bolnav viaţa/ e margină insuportabilă meditează/ rinichiul încă sănătos" (Pastel).

Nicăieri mai mult decît în ultima-i culegere de poezii, Vizita maestrului de vînătoare, de care ne ocupăm în aceste însemnări, Petre Stoica nu vădeşte mai mult acea "scîrbă morală" pe care i-o atribuia I. Negoiţescu drept simţămînt dominant. O "scîrbă morală" generată iniţial de mediul totalitar în raport cu care programarea belepocii bănăţene nu avea decît rolul unui cochet subterfugiu şi amplificată după decembrie '89 de degringolada unei societăţi care nu şi-a găsit drumul visat, macerată de turpitudinile îngemănate ale politicianismului şi afacerismului. În aciditatea unei atari reacţii găsim un alt vector al creaţiei în cauză. Ceea ce, în circumstanţele cenzurii, nu putea trece de o "melancolie politică", devine acum dezgust atroce, vehemenţă a refuzului făţiş. Contemplativul, visătorul bard ajunge a mînui aquafortele negaţiei înverşunate. Umbră neagră, swiftiană, a lirismului, pamfletul se exercită plenar, ca o reprezentanţă a acestuia într-un climat ostil: "pe neaşteptate gulliver/ a intrat în sala de şedinţe a parlamentului// unii au tresărit din somn alţii/ au încremenit cu ziarul în mînă altuia/ i-a rămas broasca discursului în gît/ altuia i-a plesnit şoricul feselor// gulliver i-a cercetat meticulos cu lupa/ a rîs în hohote apoi/ a plecat însoţit de huiduieli// mai tîrziu a fost în unanimitate votată/ o lege menită să pedepsească sever/ imixtiunea presei scrise/ în viaţa băşicilor cu pantaloni şi cravată" (Ştire banală). S-ar putea ca unui cititor viitor astfel de texte să i se pară pe alocuri, ocazionale, gazetăreşti, însă la intersecţia istorică la care ne aflăm ele gem de-o convingătoare poezie în răspăr, cea a fiinţei civic frustrate, incapabile a mai suporta comportamentul noilor căpătuiţi. Modestia antiretorică, proprie poetului, se transformă - îndrăznim a spune, conform unei paradigme eminesciene - în revărsare a unei retorici exasperate: "păduchii căzuţi din barba lui marx/ şi înmulţiţi la subţioara urmaşilor săi/ conform sloganului/ de la salt cantitativ la salt calitativ/ sunt azi:// aristocraţi cu blazon de tinichea aurită/ burţi solemne miliardari cu degete boante// în numele democraţiei plastografiate savant/ sponsorizează silicoane sfinţesc terenuri de golf/ şi ctitoresc biserici dar cred/ numai în virtuţile jeep-urilor ultimul model/ poporului bolnav îi împart gratuit diplome/ de sănătate şi lecţii de răbdare patriotică// sunt dirijorii unui nou viitor/ încremenit în proiect// nu există niciunde armă nici măcar una biologică/ în stare să extermine/ cuirasaţii păduchi căzuţi din barba lui marx" (Diriguitorii unui nou viitor). Jocul nu o dată graţios al aspectelor vieţii patriarhale, acea persiflator-dulceagă reverie a unui trecut localizat şi datat alcătuieşte fundalul omogen al sarcasticelor şfichiuiri: "din pricina guturaiului contractat/ de maeştrii de vînătoare ai parlamentului/ legea care permite dreptul/ de-a admira pantofii mafioţilor/ a fost amînată/ pînă la următorul bal mascat" (Cadril). Sau: "pînă cînd pînă cînd întreabă/ pipăindu-şi oasele pictate cu discursuri" (Întrebare inutilă). Sau: "ultimul chefliu părăseşte bodega acră/ tapetată cu anacronice afişe electorale// în timp ce maimuţe miliardare/ descarcă din maşini cadouri scumpe/ înfăşurate-n staniolul justiţiei republicane// sub fereastra şomerului îngheţată/ un cîine comunitar roade un os/ azvîrlit de preotul reconvertit la creştinism" (Crăciun 2001). Pescarii se întorc nu doar cu mîinile goale, "îmbătrîniţi şi gîrbovi", ci şi cu "opţiunile politice schimbate", exploratorii care, "înaintînd vitejeşte ziua şi noaptea", ajung la locul unde socotesc că vor întîlni "mesajul strămoşilor", găsesc doar "o pălărie roasă de molii", mesagerii "veştilor bune" nu se mai pot recunoaşte după risipirea negurii, întrucât "eram cu toţii/ democraţi surdo-muţi". În felul acesta parodierea poeticii consacrate, "distinse" cu care a debutat autorul se coroborează cu parodierea directă a realului, care e denunţarea intemperantă a variantei sale oficioase. După o epocă (ce încă nu s-a încheiat!) a poeţilor oficiali, Petre Stoica ni se relevă ca unul din cei mai relevanţi poeţi antioficiali ai noştri.

Dacă "scîrba morală" provocată de un climat anormal, înainte, ca şi după anul-turnantă 1989, constituie latura oarecum extrovertită a creaţiei lui Petre Stoica, să vedem care sînt elementele propriu-zis lirice, id est ale interiorităţii poetului accentuate în etapa de faţă. Mai întîi putem menţiona un Eros transferat în amintire, evanescent în întreţeserea sa cu penumbre livreşti şi muzicale şi prin aceasta sortit fixării în text, aşa cum ni s-ar putea înfăţişa o floare presată între pagini de carte. Trecîndu-l în regimul imaginarului, s-ar zice că poetul încearcă a salva acea "esenţă divină" a multiplicităţii amorurilor "descompuse" pe care o cînta Baudelaire: "vîntul iernii intră uşor pe sub uşă/ îţi înveleşti picioarele în pled/ fulguirile penumbre îţi apasă pleoapele/ degetul rămîne în cartea închisă/ ce păsări vin dinspre sud? ce tigri/ vin dinspre nord? cineva bate clapele/ pianului îmbătrînit în pod visezi şi nu visezi/ la capătul aleii apare fiinţa care ţi-a fost/ logodnică sînii îi sunt lumină de dimineaţă/ întinzi mîna spre vălul ei de iasomie/ şi vălul se deşiră în negre fire de ani/ vîntul scutură coşul acoperişului nins intră/ uşor pe sub uşă te trezeşte zvîcnetul/ din degetul rămas în cartea închisă" (Înserare). Declarîndu-se a se afla ancorat "în golful solitudinii", poetul nostru captează o senzualitate fantomatică, redusă la simboluri florale şi osteologice: "doar pentru tine mai culeg trandafiri/ doar pentru tine// vechile mele iubiri sunt azi/ iniţiale amestecate în-tr-un osuar părăginit/ tu rămîi pînă la sfîrşitul sfîrşitului/ nobila mea suferinţă" (Pînă la sfîrşitul sfîrşitului). Pe de altă parte, dezamăgirea care e un laitmotiv al discursului său actual produce adesea o reducţie a acestuia. Cuvintele par a se contrage, a seca drept rezultat al unui scepticism trecut în reflex, manifestîndu-se într-o înclinaţie către expresia laconică. Lehamitea conştiinţei se oglindeşte în versul "economic", concentrat: "fetiţa cu chibrituri/ suflă în punga cu aurolac// ah ce ruşine exclamă limuzina/ care goneşte prin zăpadă/ spre antilopele bordelului" (Fapt divers). Ori: "iarnă grea geroasă/ cîteva vrăbii se adună/ la uşa îngheţată// împart cu ele/ ultimele firimituri ale pensiei" (Notiţă şianuarieţ). Ori: "între glorie şi nimic/ exersează orchestra şoarecilor// oricum iarna mea este suportabilă" (Cadril). Suportabilă sau nu, este dramatica "iarnă a nemulţumirii noastre", atît de generalizată.

Petre Stoica - Vizita maestrului de vînătoare, Bucureşti, Ed. Vinea, 2002, 42 pag., f.p.