Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Un Preda pentru fiecare de Daniel Cristea-Enache



Există, în sfera noastră culturală, câţiva buni analişti şi comentatori de literatură care înţeleg mai mult la propriu decât la figurat spiritul critic. Din creaţia unui scriitor important, ei reţin cu precădere şi cu o reală voluptate penalizatoare scăderile, erorile, hibele, despre care vorbesc pe spaţii largi şi în mod insistent. Calităţile operelor de vârf şi meritele artistice ale celor ce le-au scris sunt trecute cu vederea, amintite într-o doară, cu schime, parcă, de insatisfacţie dureroasă. S-ar zice că plăcerea supremă a acestor cârtitori (în genul unor Alexandru George, Dan Petrescu, Al. Dobrescu) e de a merge în contra curentului şi a canonului stabilit de specialişti, spunând ,nu" acolo unde toţi spun ,da". Din generaţiile anterioare, ar mai putea fi invocaţi pentru acest tip de poziţionare pe eşichierul literar un Eugen Ionescu, tânăr şi sclipitor sofist, ori un I. Negoiţescu, trouble-fęte consecvent şi spectacular. Mai puţin cunoscutul George Geacăr se înscrie, cu volumul Marin Preda şi mitul omului nou, în această linie a demitizării şi ,acrelii" critice. Ambele mi se par acceptabile şi chiar profitabile intelectual, în măsura în care obiectul studiului nu este deformat conştient, pentru a intra în schema exegetului. Aceasta poate fi, desigur, diferită de a noastră, mai ales că o operă cu majusculă are capacitatea de a multiplica şi varia perspectivele din care e citită. Dar punctele de vedere avansate, oricât de îndrăzneţe ar fi în raport cu media stabilită, trebuie să respecte adevărul estetic al operei, natura şi structura ei, vizibile de la mai mare sau mai mică distanţă. Cărţile pe care le analizăm sunt cei mai buni evaluatori ai demersului critic. Paginile noastre se sprijină pe paginile lor, şi nu invers, aşa cum o cred adepţii fără nuanţe ai teoriilor receptării.

Noutatea lecturii lui George Geacăr este dată de grila socio-politică folosită şi, nu mai puţin, de teza susţinută: aceea că Naratorul, la Marin Preda, e ,vocea supratextuală care exprimă linia corectă a epocii, linia trasată de regimul politic comunist" (p. 19). Afirmaţii şi mai dure sunt făcute în finalul studiului, cu un evident rol de recapitulare şi subliniere a rezervelor faţă de opera predistă: ,Urmărindu-se opiniile personajelor, în succesiunea cronologică a apariţiilor editoriale, se pot observa cu fidelitate meandrele cursului gândirii politice româneşti în comunism. Naratorul este întotdeauna de partea gândirii oficiale. Naratorul unei lumi absurde ar fi notat absurditatea lumii respective, sau ar fi sugerat-o cumva. Naratorul lui Preda nu are alte criterii de apreciere a faptelor şi ideilor pentru ca, pornind de aici, să se poată constitui o platformă ideatică supratextuală capabilă să supravieţuiască în orice context politic." (p. 95). Ultima frază ridică semne serioase de întrebare. Care ar putea fi oare acea platformă ideatică supratextuală capabilă să supravieţuiască în orice context politic? George Geacăr nu are în vedere valoarea estetică a prozei lui Preda, pe care diferitele momente, contexte, epoci nu o pot afecta. El se referă, în fond, la o ideologie (cu relevanţă morală) care să ghideze naratorii şi naraţia operelor respective. Există însă o asemenea ideologie pe care orice context politic o acceptă şi o serveşte? O ideologie nu numai supratextuală, ci şi, aşa zicând, supracontextuală? Admiţând că liberalismul este ideologia cu maximă toleranţă, putem trage concluzia că el supravieţuieşte în varii contexte, în fascism, de pildă, sau în comunism?

E limpede că teza lui George Geacăr suferă, în aceste enunţări, de confuzia termenilor. Dacă pot ghici ce a vrut să spună, de fapt, autorul, ar fi vorba, în romanele şi nuvelele lui Marin Preda, despre un Narator conformist, adaptat în grade variabile la comandamentele epocii trecute, şi a cărui credibilitate în regimul actual devine discutabilă. Diversele instanţe narative (din Ana Roşculeţ şi Desfăşurarea, Moromeţii, I şi II, Risipitorii, Intrusul, Marele singuratic, Delirul, Cel mai iubit dintre pământeni) ar exprima compromisurile scriitorului, făcute la date diferite ale parcursului său creativ şi vizibile (ca un fir roşu) astăzi, într-o epocă a deplinei libertăţi de opinie şi expresie. Astfel reformulată, ideea structurantă a cărţii de faţă se verifică numai parţial. Ana Roşculeţ şi Desfăşurarea reprezintă, într-adevăr, cedările scriitorului - în ordine morală şi artistică - la presiunea sufocantă a epocii realist-socialiste. Preda însuşi se ruşina retrospectiv de ele. Criticul analizează cu acuitate şi severitate cele două proze compromiţătoare, făcând uneori ironii de bună calitate (în Desfăşurarea, naratorul ,se implică şi el în acţiune, precum zeii la Troia") şi lungind pe cât posibil radiografia unor organisme debile estetic. Se observă această specială ,adaptare" a lui George Geacăr la particularităţile creaţiei, masive, pe care o comentează. Titlurile mai puţin importante, dar care îi susţin teza, sunt întoarse pe toate feţele, discutate şi răsdiscutate, lovite îndesat în punctele slabe, în timp ce peste cărţile de anvergură, care îl infirmă pe critic, se trece cu uşurinţă şi uşurătate. Cel mai iubit dintre pământeni, cu cele trei volume ale sale, încape în trei pagini, Viaţa ca o pradă, căreia i se acordă calificativul ,excelentă", e menţionată în treacăt. Dacă Desfăşurarea lui Preda era şi este contestabilă, nici desfăşurătorul lui George Geacăr nu pare în bună regulă.

Alte obiecţii pe care i le fac criticului (indiscutabil, inteligent şi talentat) se leagă de ineficienţa şi insuficienţa contextualizării. Dacă analiza lui ar fi fost una preponderent estetică, am fi înţeles. Însă e curios ca, într-un studiu cu o miză socio-politică şi istorică atât de apăsată, tocmai raportarea la context să fie deficitară. Abia se aminteşte faptul că după volumul Întâlnirea din Pământuri (1948), Marin Preda a fost acuzat de naturalism: stigmat greu, în anii '50, care putea pecetlui soarta unui scriitor. Compromisurile prozastice despre care am vorbit vin după acest moment, ca un fel de soluţie de avarie a carierei lui Preda. Doar apariţia primului volum din Moromeţii va face din el autorul unanim respectat; şi, fără îndoială, ţăranul pornit din Siliştea-Gumeşti a ştiut să profite, în sensul bun, de acest statut, forţând cât mai multe uşi blocate de cenzură, deschizând coridoare de creaţie literară veritabilă. Cine vrea să-şi facă o idee despre uimitoarele subterfugii la care au apelat prozatorii noştri de valoare pentru a-şi vedea publicate cărţile majore se poate adresa unei sinteze ca Literatura română în comunism a lui Eugen Negrici (în care toate ,jocurile" de perspectivă narativă sunt analizate minuţios, într-un sens al adevărului urmărit şi conturat de fiecare creator). George Geacăr preferă să puncteze, cu mai multă sau mai puţină dreptate, cu diminuată obiectivitate, cedările scriitorului; însă aproape nimic despre gesturile sale de curaj, despre intrarea şi menţinerea lui în primul rând al rezistenţei literare. A fost Marin Preda un aparatcik, un sfetnic al Cârmaciului, un colaborator de vază al regimului? A îndrăznit el puţin sau deloc, în timp ce alţi scriitori români, în exact aceeaşi perioadă, au făcut mai mult şi mai convingător? Criticul ar fi trebuit, cred, să opereze aceste puneri în context şi să facă unele, simple, comparaţii. Statura lui Preda s-ar fi dimensionat atunci într-un mod mai realist. A judeca un autor din afara sistemului de pârghii şi lanţuri ce i-a strâns viaţa şi opera, şi a focaliza, dintr-o postură comodă, ferită de orice risc, micile sale compromisuri, făcând abstracţie de marile cărţi pe care le-a scris şi de ,era ticăloşilor" în care le-a publicat: iată un mod de a proceda care denotă, în ultimă instanţă, nesiguranţă critică. Neîncredere în propriile resurse.

La un capăt al lecturii întreprinse de George Geacăr găsim destule observaţii fine şi notaţii inteligente, cum ar fi, de exemplu, aceea că în Moromeţii, II, procesul de comunizare a satului românesc ,este coborât la scara înţelegerii sensibile, la consecinţele lui asupra individului. El este deturnat de la sensul politic, primind alte conotaţii: lupta dintre mentalităţile unor generaţii diferite, lupta dintre vechi şi nou" (p. 45). La celălalt capăt, însă, şi trăgând mai greu, apar numeroase stridenţe, inconsecvenţe şi inadecvări critice, ieşite mai toate din teza şchioapă care ar fi trebuit să susţină volumul. A afirma, bunăoară, că articolele critice la adresa lui Preda erau asimilate cu critica la adresa Tovarăşului sau a Sistemului reprezintă o plăsmuire de cea mai slabă factură. A compara dipticul Moromeţilor cu o vilă ,căreia i s-a mai construit o şură în prelungire" e o maliţie absolut gratuită. În fine, a scrie negru pe alb că ,de civismul scriitorului se alege praful, iar de influenţarea conştiinţelor nici nu mai poate fi vorba" arată o necunoaştere a subiectului investigat vecină cu inocenţa.

Inocenţă? În mai multe rânduri, autorul acestui studiu se referă la selecţiunile pe care diverşi lectori le fac din opera lui Marin Preda, reţinând numai ceea ce le convine. Nu altfel decât tendenţios procedează el însuşi, distorsionând profilul scriitorului şi şarjând, cu un trist aplomb, înspre caricatură.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara