Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Un rebel conservator de Sorin Lavric

Ceea ce omoară scrisul filozofilor este neputinţa de a-şi însufleţi cuvintele. Parcă asişti la o procesiune de carcase goale, de sunete sterpe mărşăluind mecanic pe albitura paginii. Un fel de defilare conceptuală cu iz de alai funerar. Efectul pe care un astfel de alai îl are asupra cititorului e atît de deprimant încît gazda sub acoperămîntul căreia are loc defilarea, filozofia, devine o îndeletnicire peste măsură de nesuferită. În această privinţă, filozofii scriu cu aceeaşi rutină cu care un şofer de basculantă aruncă pietrişul în scobitura carosabilului: un strat de pietre, apoi un strat de smoală şi în fine, deasupra de tot, lespezile inerte ale cimentului ferm. Rezultatul e cel pe care îl ştim cu toţii: un text compact de o inerţie cadaverică, în faţa căruia mintea cititorului reacţionează prin singura forma firească de protest intelectual: plictiseala.
De acest lucru îţi dai seama nu atît contemplînd mostrele unor astfel de peisaje pustiite, cît mai degrabă procedînd prin contrast: le compari înţepeneala lexicală cu curgerea vie a unor texte ce reuşesc să prindă ritmul gîndirii autorului. De data aceasta, în locul grinzilor moarte ale edificiilor golite de suflu, dai peste autentice nuclee de sinceritate omenească. Şi astfel întîlneşti autori care, aruncînd deoparte masca gîndirii abstracte, pun pe pagină omenescul din ei. Un astfel de autor viu nutrind o repulsie spontană faţă de travestiurile teoretice este britanicul T. E. Hulme. Numele lui nu spune nimic publicului român. Explicaţia e simplă: a scris puţin fiindcă a trăit puţin, iar de tradus nu a fost tradus la noi decît în 2006, cînd Mircea Platon a publicat şi a prefaţat o selecţie din textele britanicului.
Iar dacă opera lui Hulme, aşa puţină şi necizelată cum ne-a rămas, trădează un spirit rebel pentru care încălcarea convenţiilor intră în recuzita obligatorie a unei minţi libere, în schimb viaţa îi depăşeşte cu mult opera. Prin intensitatea cu care şi-a risipit anii şi prin dezinvoltura cu care şi-a acoperit numele de indignarea crescîndă a breslei filozofilor, Hulme te sileşte să te gîndeşti la contemporanul lui, Oscar Wilde. Aceeaşi nonşalanţă în scandalizarea lumii şi aceeaşi uşurinţă în a primi cu seninătate furia semenilor.
Hulme a murit la vîrsta de 34 de ani, în primul război mondial, cînd un obuz a nimerit chiar pe locul unde îşi îndeplinea rolul de servant de tun în Artileria Regală Marină. Pînă atunci îşi înscrisese în palmaresul filozofic două exmatriculări de la Universitatea din Cambridge: prima oară fiindcă îndrăznise, în timpul unei reprezentaţii teatrale, să corecteze accentul actorilor acoperindu-le replicile cu strigăte din sală, iar a doua oară fiindcă se încumetase, sfidînd normele puritane ale epocii, să scrie epistole necuviincioase unei tinere căreia îi făcea curte. Totul în atitudinea lui trăda un temperament coleric a cărui umoare imprevizibilă îl transforma deseori într-o prezenţă neplăcută, iar paradoxul acestui găligan de 1,90 înălţime şi de 90 de kg greutate era că, în ciuda unor apucături a căror grosolănie te-ar fi tentat să-l aşezi în rîndul avangardiştilor şi al progresiştilor dezlănţuiţi, Hulme era o structură conservatoare şi un apologet al clasicismului. Nu credea în progres şi în democraţia liberală, era mefient în privinţa bunătăţii constituţionale a fiinţei umane (respingînd ideea potrivit căreia omul e bun de la natură, numai că societatea îl corupe), nu credea că omul e o fiinţă perfectibilă şi nici că ar fi în stare de progres moral, dar, pe de altă parte, era încredinţat că tradiţia şi disciplina sunt singurele pîrghii prin care omul poate fi păstrat pe o linie de echilibru între bine şi rău. În ochii lui, tradiţia era forţa în a cărei matcă omul se putea opune unei descompuneri treptate şi progresive.
Filozofia o privea ca pe prelungirea discursivă a unor intuiţii cosmice sau, ceea ce e totuna, ca pe excrescenţa teoretică a unor atitudini umane. Aşadar, Hulme nu privea filozofia ca pe o ştiinţă, şi cu atît mai puţin ca pe o cunoaştere, ci ca pe o artă. Premisa ascunsă în spatele acestei înţelegeri era aceea că nimeni, nici măcar un geniu, nu poate să capete o înţelegere globală în privinţa universului. Cu alte cuvinte, asupra universului nu poţi avea decît o optică parţială, aşadar un punct de vedere care este condiţionat de chiar împrejurările în care îţi duci viaţa. Orice unghi de vedere din care filozoful vorbeşte este impregnat de condiţiile particulare ale vieţii sale, şi tocmai de aceea el nu se poate desprinde de ele spre a vedea lumea în întregul ei, de undeva de sus, de pildă de pe poziţia ochiului lui Dumnezeu. Nimeni nu se poate ridica deasupra universului spre a pretinde că punctul lui de vedere este mai adevărat decît al altora. Concluzia? Toate teoriile filozofice sunt puncte de vedere ce nu pot atinge pragul unei priviri de ansamblu.
Drama începe în momentul în care filozoful nu se mulţumeşte cu parţialitatea opiniilor sale şi vrea să-i înduplece pe alţii de temeinicia spuselor sale, convingîndu-i că fanta prin care priveşte el lumea este, dacă nu singura adevărată, atunci măcar cu mult mai adevărată decât fantele celorlalţi. Se iscă astfel o luptă între unghiuri de vedere în cursul căreia fiecare îşi arogă meritul că, depăşind stadiul fantei, a atins pragul sublim al perspectivei totale. şi pentru a reuşi această ispravă, filozoful îşi ascunde punctul de vedere personal îndărătul unui jargon impersonal în privinţa căruia nutreşte speranţa secretă că, neutru şi universal cum pare, el ar putea fi un mijloc de persuasiune a adversarilor.
Premisa falsă a acestei tentative ţine de un mecanism psihologic: trăim cu iluzia că un adevăr, pentru a fi valabil, trebuie musai să fie impersonal. Marea problemă este că, în filozofie cel puţin, nu există adevăruri impersonale. Ca un adevăr să fie impersonal ar trebui să înceteze să mai reprezinte un punct de vedere, devenind în schimb optica supraumană a ochiului lui Dumnezeu. Din păcate, nu s-a născut încă filozofia în ale cărei rînduri adevărurile să cadă din cerul neomenesc al perspectivei divine. Din acest motiv, nici un adevăr filozofic nu poate fi desprins de numele autorului care l-a rostit pentru prima oară. Nici un adevăr nu supravieţuieşte prestigiului celui care l-a rostit. Tocmai de aceea simţim şi astăzi nevoia ca, atunci cînd redăm gîndurile unui filozof, să-i adăugăm de îndată numele. Dacă l-am omite, tenta de credibilitate pe care faima autorului o împrumută cuvintelor ar dispărea de la sine, şi nimeni nu ar mai lua în seamă nişte cuvinte a căror paternitate nu te mai ispiteşte să le priveşti cu luare aminte. Ceea ce înseamnă că, în filozofie, principala pîrghie de persuasiune nu stă în argumente, ci în prestigiu. Nu gradul de consistenţă logică decide soarta unui adevăr, ci gradul de penetranţă psihologică.
Faptul că o cunoştinţă filozofică ajunge la un moment dat să treacă drept adevăr al unei epoci nu ţine de valabilitatea cunoştinţei, care oricum tot parţială şi tributară unui unghi de vedere rămîne, ci de impunerea ei prin sugestionare psihologică. Iar impunerea se face într-un singur fel: prin excluderea altor adevăruri, sau mai pe şleau prin compromiterea lor. Cu alte cuvinte, un adevăr nu se demonstrează, ci se propovăduieşte, adică se propagă, ceea ce înseamnă că adevărul nu e rezultatul inferenţelor logice, ci al propagandei mediatice. Ceea ce cred oamenii la un moment dat e ceea ce li s-a indus psihologic într-o formă suficient de subtilă ca ei să creadă că şi-au ales singuri convingerile. În realitate, ei nu au ales nimic, ci au fost sugestionaţi să creadă ceea ce protagoniştii unui anumit punct de vedere i-au făcut să creadă.
Iar dacă nu există un punct de vedere filozofic care să fie valabil pentru toată omenirea, atunci nici patrimoniul universal al culturii umanităţii nu poate fi clădit pe nişte criterii acceptate de toţi. Ideea că, prin însumarea tutoror valorilor parţiale se poate da naştere unui panteon al culturii universale este de tot falsă. Întregul nu se obţine însumînd fragmente pe baza unui criteriu de echitabilă contribuţie umană, ci prin impunerea unor anumite fragmente drept norme pentru toate celelalte. Treptat, unele ies din circuit şi locul lor e luat de cele care şi-au extins valabilitatea asupra întregului. Iar extinderea valabilităţii nu se face cîntărind în balanţă justeţea argumentelor, ci cucerind pas cu pas, din aproape în aproape, voinţa adversarilor. Aşa se face că patrimoniul universal nu se obţine prin contribuţiile particulare ale naţiunilor, ci prin impunerea anumitor valori în dauna altora. Selecţia este acerbă, iar mecanismul ei nu e unul al reprezentativităţii numerice, ci unul al insistenţei propagandistice. Totul stă în propagare, adică în propagandă, adică în misionarism laic. Spiritul uman nu există decît dacă iradiază în alţii, iar tocmai acesta e principiul propagării.
Ceea ce se întîmplă în tabăra filozofilor se întîmplă şi pe scena umanităţii. Majoritatea concurenţilor nici nu apucă să urce pe scenă, fie excluzîndu-se singuri prin neparticipare, fie fiind şterşi din analele memoriei colective. Iar lupta dintre concurenţi, atunci cînd e exprimată sub forma unui jargon impersonal, se numeşte filozofie; sau ideologie, după preferinţă.
"Unul din principalele motive pentru care există filozofia nu este că te ajută să găseşti adevărul, că te alimentează cu definiţii. În principiu îţi oferă o bază stabilă de la care poţi porni pentru a deduce tot ce vrei în estetică. Procesul e însă exact contrar. Porneşti de la confuzia luptei, te retragi doar puţin, cît să-ţi revii, cît să-ţi iei armele care-ţi trebuie. Filozofia îţi oferă într-adevăr un limbaj precis şi elaborat cu ajutorul căruia poţi să explici ce vrei să spui, dar ce vrei să spui e decis de altceva. Realitatea ultimă e tumultul, lupta; metafizica e doar un scutier al lucidităţii." (p. 139) Pe scurt, un autor viu şi sincer, aşa poate fi caracterizat T. E. Hulme.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara