Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Un roman sentimental şi un jurnal de creaţie de Al. Săndulescu

Dinu Pillat face parte din ceea ce s-a numit "generaţia pierdută", aceea care s-a afirmat în timpul războiului şi puţin după aceea, până prin 1947. Ca romancier, el se regăseşte alături de Mihail Villara (Frunzele nu mai sunt aceleaşi), de Alexandru Vona (Ferestrele zidite), Pavel Chihaia (Blocada) şi Theodor Cazaban (Parages), publicat abia în 1960 la Paris. După 1944, toţi au avut o existenţă zbuciumată, unii reuşind să se exileze, alţii rămânând în ţară, îndurând asuprirea şi umilirile comunismului. Destinul cel mai dramatic l-a avut Dinu Pillat, fiul poetului Ion Pillat, nepot pe linie maternă a lui I. C. Brătianu, care, aparţinând acestei mari şi ilustre familii "burghezo-moşiereşti", în limbajul politic al epocii, şi împotrivindu-se, prin însuşi faptul "originii sociale", regimului dictatorial nou instaurat, în plus, şi ca scriitor, a trebuit să suporte măsurile represive cele mai dure, culminând cu condamnarea la 25 de ani muncă silnică, pentru o aşa-zisă "crimă de uneltire contra ordinei sociale".

Dar până atunci, mai exact, până spre sfârşitul războiului, tânărul Dinu Pillat s-a bucurat de o viaţă ce s-a desfăşurat calm, sub semnul dragostei, al unei naturi aproape idilice, dedicându-se în exclusivitate studiului şi mai cu seamă literaturii. Corespondenţa cu viitoarea lui soţie Cornelia (Nelli) Pillat, publicată recent într-un volum extrem de valoros (Biruinţa unei iubiri) de către fiica lor, poeta Monica Pillat, ne oferă din belşug datele profilului său psihologic de tânăr profund îndrăgostit, însă şi al unui ins problematic, meditând cu gravitate la marile probleme ale vieţii şi limitelor ei, a învăţăturilor evanghelice, afirmându-se de pe acum ca un fervent credincios.

Corespondenţa începe în primăvara lui 1942, protagoniştii, Dinu şi Nelli (născută Filipescu) erau colegi la Facultatea de Litere. îşi scriu în timpul anului din Bucureşti, iar în vacanţe, de la Miorcani, din judeţul Botoşani, unde se afla moşia Pillat, şi de la Predeal, unde părinţii lui Nelli aveau o vilă. (Tatăl ei, Gheorghe Ene-Filipescu fusese unul dintre fruntaşii Partidului Social Democrat Independent.) Dragostea lui Dinu este năvalnică, nestăvilită, atotcuprinzătoare. O vede mereu, pretutindeni pe fata iubită întruchipând frumuseţea şi feminitatea, "obsedantă şi tulburătoare": "Tumultul părului tău bogat, ochii aceia mari şi adânci, mersul tău lenevos, cu ondulări orientale". Altă dată, aceeaşi ochi "mari şi gravi" îi amintesc "privirea Infantelor lui Velasquez". Poezia declaraţiilor de dragoste şi a întâlnirilor alternează cu poezia aşteptării, a îndoielilor ce revin când şi când, cu meditaţia asupra erosului, apt să-i regenereze viaţa, pe care o resimţise "goală şi deşartă". Până a fi cunoscut-o pe Nelli, Dinu - trăise "ulcerat de sentimente de plictis şi monotonie".
Ardenţa sentimentului se răsfrânge şi asupra mediului ambiant, a preocupărilor lui zilnice. De la Miorcani, "echivalentul plastic al sufletului său" îi trimite lui Nelli pagini inspirate ce se apropie simţitor de literatură. Cum se vede, acolo se simţea cel mai bine şi găsea cadrul într-adevăr propice să comunice cu iubita. Aşa, el descrie însufleţit, cu nerv, peisajul şi atmosfera conacului, sugerând romanele lui Turgheniev şi Tolstoi, cum o recunoaşte el însuşi: "închipuieşte-ţi un peisagiu de stepă, ondulat ca o mare. Prutul şerpuieşte argintiu undeva, prin apropiere. Cred că numai Sadoveanu l-ar putea descrie. Parcul, care înconjoară conacul, este vast şi sălbatic. Imaginaţia mea îl transformase într-o junglă cândva, într-un an al copilăriei. Conacul descinde parcă dintr-un roman al lui Turgheniev sau a al lui Tolstoi". Totul i se pare aici "naiv, vechi şi nostalgic". Prin încăperile "mobilate într-un stil de aristocraţie desuetă", nu te-ar surprinde să întâlneşti "conturul Anei Karenina".

Ziua şi-o petrecea într-o atmosferă idilic-patriarhală. Nu ni l-am putea închipui, cei care l-am cunoscut pe scriitorul matur Dinu Pillat, cu un trup firav şi uşor adus de spate, în ipostaza de tânăr moşier călărind "la galop pe întinderile învălurate" şi ducându-se la vânătoare de raţe sălbatice, pândind foarte concentrat, sadovenian, zburătoarele.

La Miorcani, Dinu îşi "construise" o "casă" într-un pom, "reşedinţă veche încă din anii copilăriei - în care mă simt izolat ca Robinson în insula lui". Fără să ştie, venind în întâmpinarea acestui spaţiu ideal, Nelli îi făcuse cadou un miniatural obiect amuzant ce reprezenta o insulă cu palmier, cu o maimuţică şi un elefant, ce aveau să devină un simbol al dragostei lor, dornică să se izoleze de lume.
Altă dată, ceva mai târziu, Dinu îi scrie de la Isvorani, o vie de lângă Piteşti cumpărată de Ion Pillat, unde se considera "ostracizat". Şi aici, în pavilionul din "cucurigul viei" se simţea "ca un alt Robinson (cum se vede, imagine recurentă) în insula singurătăţii lui", "ros de insomnia dorului".
Dar Dinu Pillat nu e în fond un temperament solar, extravertit. O semnificativă autodefinire psihologică ni-l înfăţişează acum cu totul altfel: "Am fost o fire atât de închisă şi timidă, atât de sălbăticită, atât de blestemat spectativă încât aproape nici nu mi-am trăit tinereţea. Am făcut totdeauna o cacialma, trăind indirect prin personagiile cărţilor citite sau scrise de mine." în adâncul sufletului său, am spus-o, el este un "homo religiosus" şi un atât de mare admirator al lui Dostoievski, încât afirma cu cea mai deplină convingere: "Mâşkin a fost şi va fi întotdeauna idealul meu de viaţă." Scrie plin de exaltare despre supremaţia lui morală şi filosofică: "Mâşkin se ridică de la sine deasupra oricărui criteriu de inteligenţă. în faţa lui: Voltaire, Nietzsche, Don Juan, Kirilof - sau Lafcadio apar deodată nişte caricaturi groteşti, lipsite parcă de orice semnificaţie mai adâncă." Era dezamăgit că Nelli nu-i împărtăşea opinia despre Idiotul. în societate, se comporta cu stângăcie (odată vărsase un pahar de vin roşu pe o imaculată somieră), era, cum se recunoaşte singur, "un zăpăcit", încurcând expedierea a două scrisori, Nelli primind-o pe aceea adresată unei alte prietene (altfel, inofensive), ceea ce o decepţionează şi o pune pe gânduri în legătură cu sinceritatea lui. Cu timpul, începe să aibă îndoieli şi neîncredere, fapt care-l tulbură grav pe Dinu: "Nu ţi-am mărturisit niciodată până acum cât mă doare şi mă umileşte îndoiala ta neîncetată." Ca între doi tineri care se iubeau, intervin adesea "discuţii" şi tot atât de rapide împăcări, dar ea devine din ce în ce mai reticentă şi mai nemulţumită de relaţia lor "clandestină", ceea ce-l face pe el să izbucnească în plâns, mai mult, peste câtva timp, crede că Dinu nu e pregătit pentru căsătorie: "deoarece nu eşti făcut pentru aşa ceva. Poate cândva, peste 7 sau 10 ani, după ce vei fi trăit şi cunoscut multe în viaţă, vei avea dreptul să te fixezi. Atunci pentru mine va fi prea târziu" (5 martie 1944). Reacţia lui Dinu este disperarea, vede în aceste cuvinte o catastrofă. Intervine, cu tact, Pia, sora lui Dinu, comunicându-i că fratele ei "trece printr-o criză care se poate transforma într-o mare nenorocire. Dinu fără tine se rostogoleşte." Situaţia pare să se calmeze, nu fără a lăsa în sufletul lui o umbră, căci îi scria la 21 mai 1944: "Eu mă aflu la Isvorani, melancolic şi nelămurit ca un Hamlet, care în loc să se plimbe prin galeriile castelului de la Elsinor, se plimbă fără rost pe dealurile din împrejurimi." Dar Nelli nu e convinsă, măcinată mereu de îndoieli, încercând să-l convingă şi pe el că "nu e fata ideală" pe care "a visat-o", că nu ştie dacă-l "va putea face fericit" (18 iunie 1944). Nu-l mai iubea ca la început, sentimentul slăbise în intensitate? Câtuşi de puţin. Era mai raţională. Se gândea probabil că un bărbat de nici 23 de ani, oricât ar fi adorat-o nu era cel mai pregătit să întemeieze şi să aibă grija unei familii. Probabil... Altminteri, îl iubea cu adevărat, şi îmi închipui că eventuala despărţire ar fi fost şi pentru ea nespus de dureroasă. De aceea, în momentul în care Dinu i-a făcut propunerea de a se logodi, nu a zis nu. Şi s-au căsătorit la 6 dec. 1944, poate fără să bănuiască ce soartă dramatică îi aştepta în noile condiţii politice potrivnice. Dar dragostea n-a vrut să ştie de ele, a ieşit învingătoare.
Ca un pandant la descrierea vacanţelor idilic-patriarhale, cu vânători la iazuri şi cavalcade romantice, ne apare tabloul încenuşat din primăvara şi vara lui1944, a bombardamentelor americane, care-l smulg până la urmă pe Dinu de la masa de scris de care părea nedeslipit până în ultima clipă. în timp ce el sta retras în chioşcul viei de la Isvorani "ca un struţ care a băgat capul în nisip", se scurgeau pe şoseaua spre Piteşti lungile şiruri de căruţe cu refugiaţi, iar la Bucureşti căzuseră bombe peste facultatea de care îl legau atâtea amintiri ale chiar dragostei lor şi peste depozitul editurii "Moderne", unde îi apăruse romanul Tinereţe ciudată, exemplarele câte mai rămăseseră fiind prefăcute în scrum. Nici locul său de refugiu nu este cruţat. Descrierea bombardamentului de la Florica, în timp ce familia era adunată la capela pentru pomenirea lui I. C. Brătianu constituie una din paginile cele mai cutremurătoare ale corespondenţei trimisă lui Nelli. Biserica se zguduie din temelii, geamurile zăngăne gata să se spargă, totul e ca un seism infernal, trepidaţia fiind însoţită de bubuitul asurzitor al detunăturilor. Şi pe fondul acesta apocaliptic oficierea parastasului continuă, chiar dacă preoţilor le tremură glasurile. Dinu are acum o primă confruntare lucidă şi senină cu moartea şi totodată certitudinea existenţei lui Dumnezeu. Momentul de coşmar când rosteşte cu înfiorare "Tatăl nostru" este de-a dreptul impresionant şi spune încă o dată mult despre omul, credinciosul Dinu Pillat.

De aici încolo, tonalitatea scrisorilor devine tot mai gravă, mai nostalgică, într-un fel, premonitorie: "Capacul fatalităţilor imanente se poate închide dintr-o clipă în alta asupra destinului fiecăruia dintre noi." Retras la Isvorani, el meditează îndurerat: "Mă aflu parcă pe muntele Ararat, aşteptând sfârşitul potopului. Dar nicăieri, de niciunde, nu se arată vreun semn de curcubeu. Şi bieţii oameni nu au nici măcar o Arcă, asemeni cu cea din vechime, pentru a scăpa de valul care creşte tot mai ameninţător" (27 mai 1944). Culcat în iarbă, cu ochii spre cer, tânărul se cufundă parcă în cosmos, în infinit.
*
Scriitorul simte mai totdeauna nevoia unui partener, a unei persoane căreia să i se adreseze, a unei cutii de rezonanţă, să afle ecoul operei sale, mai înainte de a se înfăţişa publicului. Caută dialogul, nu o dată se confesează în legătură cu viitoarele proiecte, îşi comunică opiniile despre psihologia creaţiei şi uneori dă seama despre însăşi elaborarea operei.

La 8 iulie 1942, Dinu Pillat, scria zi de zi, însufleţit la romanul Tinereţe ciudată: "Abia descins în singurătatea Miorcanilor, m-a şi apucat patima scrisului. Am descoperit cu surprindere cum o serie de scene şi tipuri pe care nu le-am putut exprima anul trecut s-au cristalizat inconştient în mine, cerându-şi acum dreptul la viaţă." Numai peste o săptămână, la 16 iulie, îl încheie, anunţând-o victorios pe Nelli: "...acum câteva clipe mi-am lichidat definitiv romanul, revăzut în întregime cu optica critică a unui an de depărtare, retuşat şi amplificat într-un chip substanţial. Şi gândul simţea nevoia unei confesiuni, acum în pragul de încheiere a primei mele Ťexperienţeť literare" (Nu era chiar prima, căci în 1940 publicase Jurnalul unui adolescent). Dorea să afle părerea lui Nelli, care-l inspirase pentru personajul Manina. îi vorbeşte iubitei despre psihologia aparte a creatorului, care trăieşte cu halucinaţiile personajelor lui, dând viaţă unor ficţiuni. Exaltat, el are o adevărată conştiinţă demiurgică: "îţi închipui cât a fost de pasionant să mă improvizez în Dumnezeu şi să creez la rândul meu o mică arcă a lui Noe."
La această vârstă, idolul lui Dinu Pillat era Ionel Teodoreanu. La sfârşitul fiecărei vacanţe, recitea La Medeleni, carte în care copilăria şi tinereţea lui se regăseau necontenit. Nu era impresionat numai de lirism, dar şi de reflecţiile, deloc neglijabile, ale romancierului despre actul de creaţie. El "definea cândva scrisul ca o luptă cu moartea. Şi avea dreptate, întrucât scrisul înseamnă în primul rând virtualităţi infinite de a trăi şi, prin perenitatea acestor virtualităţi fictive, o depăşire a ce va fi odată moartea pentru fiecare din noi. însă, ciudat, înseamnă poate şi un fel de a muri în acelaşi timp".

La 14 august 1943, o anunţa pe Nelli că îl frământa "de la un timp, până la halucinaţie perspectiva unui alt roman: Tinerii noului veac. îl presimt fantomatic în mine, cu personagiile şi tematica lui încă ceţoase, ca un început de zi. Va fi cu totul altceva decât Tinereţe ciudată, deşi într-un fel poate să apară ca o viziune complementară a vieţii exprimate acolo". E vorba de Tinerii noului veac, ce va avea ca titlu final în aşteptarea ceasului de apoi. Aceasta îi prilejuieşte să mediteze încă o dată asupra modului său de lucru şi al procesului de creaţie, ce i se părea "pur şi simplu magic". "Nu visezi, trăieşti lucid, cu ochii deschişi, având oricând posibilitatea să atingi ceva din jur pentru a te convinge de realitate. Şi totuşi simţi, vezi, auzi o lume întreagă, alta decât cea ştiută îndeobşte, care te sileşte imperios să-i înregistrezi zvonul de viaţă." El scrie abstras, "despărţit de toate realităţile din jur şi din amintire", sta la masa de lucru "singur cu umbrele chinezeşti ale personagiilor" care se proiectau pe hârtie din propria lui persoană. "Rar, doar când şi când, mă trezesc din coşmarul fabulaţiei în coşmarul celălalt, al realităţii de aevea, la auzul câte unei veşti, care mă apucă parcă de umăr şi mă zgâlţâie implacabil". Chiar şi în timpul bombardamentelor din primăvara lui 1944, când stoluri numeroase de avioane roiau ameninţătoare deasupra, scriitorul rămâne fascinat, complet absorbit în lucrul său. Nu s-a sculat de la masă, n-a încercat să se refugieze: "Privirea s-a plecat din nou pe pagina de caiet din faţă şi cu tocul din mână a început din nou să ducă mai departe povestea destinelor regizate pe hârtie." Momentul reprezenta pentru Dinu Pillat, şi avea dreptate, "prima victorie a spiritului asupra biologicului. Da, această persistenţă patetică în scris tocmai în clipa când capul stătea sub sabia lui Damocles".
La 15 mai 1944, o anunţa pe Nelli că a încheiat romanul (de fapt, o primă variantă a lui, pentru că definitivat va fi abia în 1948). Pare istovit şi dezabuzat, în ciuda satisfacţiilor pe care i le oferea însuşi actul creaţiei: "Am sfârşit romanul zilele acestea. încă o etapă interioară lichidată, încă un roi de obsesii de care m-am eliberat, încă ceva din mine care s-a dus, într-un fel. Acum mă simt gol, epuizat, ostenit, cu ceva din dezorientarea tristă a omului după o lungă călătorie - se reîntoarce în oraşul existenţei sale aievea, unde s-a născut şi unde va muri într-o bună zi." Are un sentiment de zădărnicie şi e bântuit de mari îndoieli în privinţa înzestrărilor sale epice: "Cred că nu sunt un adevărat romancier, un scriitor aşa cum aş dori, un talent capabil de a se exprima simfonic... Sunt un biet om ca oricare altul. Atât." Idealul său rămâne tot prinţul Mâşkin.

Şi la 3 octombrie 1948, când încheie versiunea definitivă a romanului, încearcă acelaşi sentiment de "tristeţe pustiită" şi de singurătate. în acelaşi timp însă înregistrează cu satisfacţie un sentiment de orgoliu: "...încă o luptă câştigată cu halucinaţii lumii configurate din adânc!" De aceea, entuziasmat, ţine să-şi anunţe această victorie "în luptă cu moartea", lui Ionel Teodoreanu, care, ne amintim, rostise aceste cuvinte, şi lui G. Călinescu, al doilea mare idol al său. Doreşte să-i citească romanul înaintea tuturor. Lui, maestrului său spiritual, ţine să-i exprime încă o dată admiraţia care-l însufleţise încă de pe băncile facultăţii (deşi nu-l avusese profesor) şi să-l încunoştiinţeze că în timpul elaborării romanului "i-a fost prietenul cel mai aproape în planul înalt al gândului, cu toate dezamăgirile încercate uneori de pe urma anumitor labilităţi politice"; nu găsise cui altcuiva să-i adreseze "mesagiul Ťbuneivestiriť". Nu-i divulgă subiectul, îi precizează doar faptul că este unul apt să-i modifice imaginea pe care şi-o făcuse despre el G. Călinescu, devenită într-un fel o prejudecată: "Nu sunt la primul meu roman. Şi totuşi, parcă am impresia că mă aflu acum, în sensul plenitudinei resimţite în densitatea creaţiei. Este vorba de o carte la al cărui material eruptiv cred că nu vă aşteptaţi deloc, mai ales că m-aţi judecat totdeauna oarecum altfel, în coordonatele unei anumite tradiţii familiale, decât poate că sunt de fapt." Probabil, spre deziluzia autorului, ecoul nu va fi cel aşteptat. Din păcate, manuscrisul romanului nu se păstrează, fiind confiscat de Securitate în momentul arestării lui Dinu Pillat în 1959, şi nu avem despre el decât ştiri indirecte. Monica Pillat ne încredinţează că în aşteptarea ceasului de apoi "era conceput ca o punte între Tinereţe ciudată şi Moartea cotidiană şi că "orienta către simptomatologia gestului, înfăţişând mişcarea unor vieţi care, însetate de autentic, eşuează, fără să-şi dea seama, în terorism şi au de contemplat după aceea, până în ultima secundă, erorile declanşate de fatala lor opţiune. Deşi considerat de scriitor drept o carte dostoievskiană, romanul acesta pierdut era mai curând o replică la Condiţia umană a lui André Malraux, pe care Dinu Pillat avea s-o citească abia în 1966". (V. Prefaţa la vol. Dinu Pillat, Tinereţe ciudată, Moartea cotidiană, Jurnalul unui adolescent, Ed. Minerva, 1984). La rândul său, Alexandru Paleologu afirma că romanul, conţinând vreo 400 de pagini, avea ca model Posedaţii lui Dostoievski. Tinerii care eşuează în terorism, o spunea Cornelia (Nelli) Pillat, erau legionari.
în excelenta ei monografie Dinu Pillat, un destin împlinit, Ed. Du Style, 2000, - Carmen Brăgaru ne informează că manuscrisul a fost citit de prietenii apropiaţi ai autorului, unii foşti legionari, ca şi mai ales, de scriitori: G. Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Ion Caraion, V. Voiculescu. G. Călinescu l-a parcurs numai pe jumătate, comunicându-i lui Dinu Pillat că "încearcă să-i scuze pe legionari şi să justifice actele lor criminale teroriste", T. Vianu s-a arătat rezervat, ca să nu spunem nefavorabil, în schimb, V. Voiculescu a fost încântat pentru că "el nu cunoştea deloc manifestările clandestine ale mişcării legionare şi psihologia legionarilor, asupra cărora s-a edificat din romanul meu" (Citat după interogatoriul lui D. P. din 23 iul. 1959. Dosar 118988, reprodus de Carmen Brăgaru în monografia ei).

Romanul în aşteptarea ceasului de apoi, dacă va fi recuperat vreodată (ceea ce ar fi un miracol) numai el ne-ar putea pune în cunoştinţă de cauză asupra valorii lui. Până atunci, suntem constrânşi să ne mulţumim cu însemnările din jurnalul de creaţie şi mărturiile destul de vagi ale contemporanilor. Cert este că Dinu Pillat, care, să precizăm, n-a fost legionar şi nici nu a avut simpatie pentru Garda de Fier, l-a scris cu o mare pasiune şi l-a elaborat în cursul a vreo cinci ani. îl considera probabil cea mai substanţială şi reuşită operă a lui.
*
Cum era de aşteptat, odată cu instaurarea noului regim, al "luptei de clasă", al oprimării şi lichidării "burghezo-moşierimii", din care făcea parte ca "nepot al statuii" (lui I. C. Brătianu, aflată pe atunci în Piaţa Universităţii), Dinu Pillat, asistent al lui G. Călinescu, în 1947 a fost epurat din postul de la facultate. începea să se pună problema asigurării zilei de mâine a familiei care se mărise. La 8 oct. 1947 se naşte Ioana-Monica. Pentru moment, scriitorul şi universitarul şomer, îi scria Nelli Piei Pillat, se gândea să deschidă o anticărie pe care "s-o conducă singur". Dar mai exista încă moşia de la Miorcani, unde în 1948 îl aflăm pe Dinu Pillat în postura de fermier (din păcate, unul ajuns în pragul falimentului). De acolo, îi relatează în scrisori lui Nelli despre recolte slabe, vânzări de obiecte şi loturi de casă, despre regimul faimoaselor cote şi al impozitelor şi mai ales despre tăierea falnicilor copaci din parc, ceea ce îl face să resimtă dureros zgomotul parcă funebru pe care-l fac toată ziua toporul şi fierăstrăul: "Şi la mari răstimpuri, răbufnirea de cataractă a câte unui copac doborât care-mi cade parcă de fiecare dată pe inimă. Niciodată n-aş fi crezut că tăierea unor copaci poate să te doară ca o moarte în toată regula." Masacrarea parcului (din pricina strâmtorării materiale) o vede "ca pe o anticipare a sfârşitului". Printre picături, mai lucra la roman pe care îl şi termină, spuneam, la 3 octombrie 1948. Soţul grijuliu promitea să aducă la Bucureşti, în afară de bani, alimente: făină, mălai, fasole, zahăr, untdelemn, "totul pentru şase luni". Departe de casă, tânărul tată şi-o aminteşte mereu pe Puicuţa: "cum doarme, cum râde, cum se strâmbă a plâns, cum spune "tai-tai", cum stă pe oliţă". Ignorând parcă ceea ce se întâmpla în jur, în planul politicii de exterminare a elitelor sociale şi politice, idealistul intenţiona să se gospodărească şi să se mute cu familia la Miorcani. Nu bănuia că nici peste un an vor fi expropriate şi ultimele 50 ha., iar mama lui, pictoriţa Maria Pillat-Brateş, ca stăpâna moşiei, va fi trimisă în domiciliu obligatoriu la Miercurea Ciuc.

Din aceşti ani, corespondenţa cu Nelli - aproape că încetează - se găseau în aceeaşi casă - fiind reluată frecvent, într-o altă tonalitate, după eliberarea lui Dinu din închisoare, în 1964. între timp, fusese angajat pe postul de casier şi apoi pontator la Cooperativa de produse chimice "Muntenia", unde a lucrat în 1951 şi 1952. Face acum şi un infiltrat pulmonar.

Lotul cel mai important de scrisori, după acela către Nelli, îl constituie scrisorile către G. Călinescu, şi ele din diverse perioade, în genere mai cunoscute, strânse la un loc de Nicolae Mecu în ediţia G. Călinescu şi contemporanii săi, vol. II, Ed. Minerva, 1987. Dinu Pillat mai era încă asistent la catedra Profesorului, pentru care va nutri totdeauna o admiraţie nemărginită. Avea satisfacţia şi orgoliul "înalt naţional" că îi fusese discipol apropiat şi că va putea exclama cândva "asemenea contemporanilor lui Goethe: ŤIch war dabeiť" (Am fost acolo, n.m.). Aceasta nu-l împiedică însă de a-şi exprima şi încă în termeni destul de severi, opinia în legătură cu atitudinea critică nedreaptă şi incorectă a lui G. Călinescu faţă de P.N.L. şi P.N.}., respectiv, faţă de Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu. Lucrurile se întâmplau în 1946 şi întrucât fragmentul cu pricina a fost cenzurat în ediţia Mecu, citez după monografia lui Carmen Brăgaru: "în primul rând ţineam să vă exprim dezaprobarea mea categorică faţă de modul penibil de trivial în care ziarul "Liberalul" a înţeles să persifleze persoana Dv. în clipa în care aţi început să scrieţi la "Naţiunea". Personal, nu fac parte din partidul liberal şi nici nu intenţionez de a milita vreodată politiceşte în vreo direcţie oarecare, aşa că bineînţeles, nu am nici o relaţie cu conducerea ziarului "Liberalul", ai cărui redactori nu-i cunosc măcar. Adoptând un criteriu de judecată strict estetic, găsesc articolele dv. despre Brătieni şi Maniu cu totul remarcabile în expresivitatea lor sugestivă, adevărate pagini de antologie pe plan artistic (articole apărute în primăvara şi vara lui 1946, n. ed.). Totuşi cu aceeaşi sinceritate, trebuie să mărturisesc că oportunitatea publicării acestor articole satirico-destructive, tocmai în momentul actual, când vizaţii Maniu şi Brătianu - cu toate cusururile lor - reprezintă oricum în plan politic stema demnităţii şi intransigenţei noastre naţionale, mi se pare îndoielnică şi ca atare reprobabilă (s.m.).

Asta nu înseamnă că Dinu Pillat îl admira mai puţin, că, în curând, ajuns şomer, îi va solicita ajutorul, propunându-i achiziţionarea unui mare număr de cărţi din bogata bibliotecă a lui Ion Pillat. Nu mai existau Miorcanii, unde visătorul gândea cu naivitate să se stabilească şi nici casele Brătianu. Autorul Tinereţii ciudate risca să ajungă pe drumuri, cum se şi întâmplă un timp. Şi atunci, apelează la G. Călinescu, chiar dacă acesta, ca gazetar, se aliniase regimului: "Cum în noua ipostază de moşier expropriat - se întâmpla în 1949 - mă tem - mai devreme sau mai târziu - să fiu evacuat peste noapte din casă, mai ales că nu am din păcate vreo justificare în câmpul muncii, mă simt dator şi-mi iau de-acum unele măsuri de prevedere din punct de vedere material, strângându-mi de-o parte un mare număr de cărţi şi concomitent punând la bătaie un nou lot, aceasta cât mai am răgazul." în consecinţă, îi propune Profesorului achiziţionarea cărţilor care l-ar interesa, fapt care se repetă în scrisori din 1956, 1957, 1958. G. Călinescu acceptă ofertele cu generozitate de fiecare dată şi Dinu Pillat îi rămâne recunoscător: "ţin să vă mulţumesc încă o dată din toată inima pentru cumpărarea promptă a cărţilor spaniole din biblioteca tatii. Ne-aţi ajutat astfel într-o măsură substanţială, în cel mai critic moment al existenţei noastre materiale de până acum. Şi nu vom putea uita aceasta niciodată" şDec. 1956ţ. Mai mult, în 1957, Profesorul îl angajează pe Dinu Pillat ca cercetător la Institutul de Istorie literară şi Folclor, al cărui director era, fapt de natură să-l facă pur şi simplu fericit. I-o comunica şi verişoarei sale Nicole Pillat de la Paris, caracterizându-l încă o dată admirativ pe G. Călinescu: "scriitor de geniu, foarte pitoresc moralmente, imprevizibil la modul fantast".

împiedicat de un complex psihic de timiditate, n-a avut îndrăzneala să se ducă la Profesor, "să-i strângă mâinile tare de tot" şi să-şi manifeste afecţiunea pur şi simplu instinctiv. Pentru el, G. Călinescu era "marele contemporan", faţă de care simţea o adevărată filiaţie intelectuală, care totuşi nu excludea ciocnirea contrariilor, diferenţele de concepţie şi opinie, la urma urmei fireşti: "M-am simţit şi mi se întâmplă de atâtea ori şi acum să mă simt fiul Dv. spiritual, un fiu care vă îndrăgeşte cu toată gama de contrarietăţi specifice, dealtminteri, raporturilor afective dintre un fiu şi un tată, cu momente de copleşire încântată alternând cu altele de rebarbativitate teribilă" (s.m.). în final, adaugă doar câteva cuvinte generice despre el şi experienţele indescriptibile prin care trecuse în închisoare: "Altfel, ca să vă mai spun despre mine, despre trăirile abisal devastatoare care mi-au fost date în ultimii ani? Ar trebui să fiu Dostoievski pentru asemenea analize, şi nu sunt nimic."

G. Călinescu era atunci bolnav, apărea din ce în ce mai rar la Institut şi Dinu Pillat resimţea plin de tristeţe lipsa fascinantei sale personalităţi. Curând, Profesorul avea să intre în spital şi făcându-şi scrupule în a-l vizita pe marele său Ocrotitor, îi scrie rânduri pline de o adâncă, impresionantă emoţie: "Vă scriu numai ca să vă pot spune încă o dată că mi-e tare dor de Dv... Vă sărut mâna care a aşternut pe hârtie atâtea lucruri grele de semnificaţii, aceeaşi mână care s-a întins ocrotitor atâţia ani asupra mea."

întorcându-ne la dialogul epistolar al lui Dinu cu soţia şi acum, după atâţia ani, şi cu Monica, e de remarcat faptul ce poate să pară curios, dar nu mai puţin important, că Nelli, în scrisoarea ei din 28 august 1943, a avut o surprinzătoare viziune premonitorie: "Cred acum că nu-mi va fi teamă de învolburările vieţii ce vor veni peste mine - oricare va fi sfârşitul. Nu vreau să îngenunchez sub povara crucii ce o voi avea de purtat" (s.m.). Şi ce povară mai mare şi mai grea putea fi decât condamnarea soţului ei la 25 de ani muncă silnică. Din fericire, nu i-a executat pe toţi şi s-a întors în sânul familiei după cinci ani şi mai bine, după nenumărate anchete ale securiştilor, în care a fost supus unor torturi inimaginabile. Momentul întoarcerii, copleşitor, este înregistrat de Dinu Pillat în scrisoarea către Monica, din 31 iulie 1964. Rândurile de mare vibraţie emoţionale par aşternute printre lacrimi de bucurie: "Când am urcat încet panta de jos a bătrânei noastre uliţe, pe care în anii copilăriei tale ne-am dat de atâtea ori cu săniuţa, ochii mi s-au împăienjenit, gura mi s-a uscat de-a binelea şi sacul cu micul meu calabalâc a cântărit deodată mai greu în mână, atât de copleşit am fost de emoţie revăzându-le pe toate aievea, cum le lăsasem cu cinci ani, patru luni şi trei zile în urmă." Nelli îl întâmpină "cu ochii măriţi şi umezi de lacrimi, abia izbutind să articuleze: "Puiucu bătrân" şi cu Monica năvălind în urma ei. Fetiţa, "cu cozile blonde fluturându-i pe spate ca nişte cozi de smeie în bătaia vântului", îmbrăcată într-o vaporoasă rochiţă albastră, crescuse în absenţa lui, încât abia o recunoaşte. Apoi mult încercatul îngenunchează la icoana Maicii Domnului, mulţumindu-i "pentru toate, toate". El rămâne profund impresionat de versurile Monicăi, în care intuieşte o vocaţie autentică, având izvoare din familie: "Şi am simţit atunci, înfiorat, că sunt în faţa unui fenomen de sensibilitate lirică ereditară, care vine de la bunicul tău, care a trăit în ultimă instanţă numai pentru poezie..." Şi acum, la primii ei paşi "în marea aventură a poeziei" îi ura fierbinte: "Drum bun şi toate pânzele sus!"

în timpul vacanţelor petrecute la mare sau la Văratic, Dinu şi Nelli reiau corespondenţa, pe o altă tonalitate decât aceea a anilor de la Miorcani. în relaţia lor se lăsase o umbră înainte de închisoare şi pe care el o regretă, citând mereu Fraţii Karamazov, şi invocând iertarea: "Şi ne iertăm amândoi faptul că au putut să existe uneori momente când s-a întâmplat să uităm miracolul întâlnirii şi mai apoi pe cel al regăsirii noastre, că a fost posibil câteodată să fim străini sau singuri unul cu altul, când ne-am fost daţi unul altuia într-o opţiune de absolut al vieţii, care exclude de la sine orice extincţie." (28 iulie 1971).

Dinu reiterează neîncetat "gravitatea sentimentelor lui de iubire", o asigură pe Nelli de dragostea în care el a crezut şi crede încă din plin, în ciuda "scepticismului ei perpetuu". Timpul toceşte însă asperităţile. Soţii Pillat se bucură de reuşitele poetice ale Monicăi, se întâlnesc regulat cu prieteni mai vechi şi mai noi. Se mutaseră din casa bătrânească de pe strada Ion }ăranu, demolată ca întreg cartierul Uranus, într-un mic apartament din Drumul Taberei, pe care-l numeau "căsuca". Se instalează o atmosferă domestică şi caldă de familie, creatoare pentru Dinu Pillat, care se afirmă acum pe deplin ca eseist şi critic literar. "Povara crucii", care apăruse în viziunea lui Nelli cu decenii în urmă, se uşurase la întoarcerea lui Dinu din închisoare, dar apăsase şi mai greu odată cu boala şi moartea lui năpraznică în 1975.

Multele scrisori despre care am vorbit (în totul remarcabile sunt şi ale lui Nelli, inclusiv acelea adresate Piei) revelă un autenticist roman existenţial, care cu toate tristeţile şi dramele lui, cred că i-ar fi plăcut lui Dinu Pillat. Prin substanţialele însemnări ale jurnalului de creaţie profilul său literar se conturează o dată mai mult.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara