Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Un sezon în Brazil de Angelo Mitchievici

În afară de ecranizarea lui 1984 al lui Orwell de către Michael Radford apărută cu un an înainte, capodopera lui Gilliam, Brazil (1985), se apropie cel mai mult de lumea lui Kafka, aşa cum scriitorul şi-a imaginat-o pentru noi înainte ca ea să înceapă cu adevărat în secolul XX în aplauzele grăbite ale spectatorilor inconştienţi. L-am revăzut de mai multe ori cu acelaşi sentiment straniu de familiaritate, de déja-vu. Deşi distopic, filmul îmi evoca o lume cunoscută, nu prin decorurile surrealiste sau intrigă, ci prin atmosferă, printr-un fel de parfum sau de cenuşiu degradat, nebulos, dacă pot spune aşa. O lume pe care nu o mai pot vizita decît în amintire, cea dinainte de 1989. Regizorul are o carieră spectaculoasă şi nonconformistă, fiecare film aduce altceva, de la nemuritorul Monty Python: Înţelesul vieţii (1983), la aventurile năstruşnice şi pline de miez din Regele Pescar (1991), de la SF-ul paranoid, Armata celor 12 maimuţe (1996) la picarescul hippiot, Aventuri în Las Vegas (1998), ultimul film fiind o fantezie comică Fraţii Grimm (2005). Un soi de nebunie sau de delir fantast reprezintă numitorul comun al tuturor acestor filme, precum şi o plăcere nebună de a sparge cadrul firescului într-un fel de mind game de un ludic insolit.
În Brazil, regizorul face să alterneze permanent două planuri, unul suprareal(ist), oniric, legat de lumea subconştientului şi reprezentărilor ei, un altul real, însă o realitate difuză, distorsionată, apăsătoare. Lumea în care trăieşte Sam Lowry (Jonathan Pryne), funcţionar la Ministerul Informaţiilor este una integral birocratizată. Totul este oficial şi funcţionează impecabil pînă cînd o muscă strică întreg angrenajul denaturînd consoana T în consoana B. Consecinţa: un Buttle şi nu Tuttle este arestat spectaculos şi lichidat ca o eroare de sistem, iar cazul se opreşte pe masa micului funcţionar Sam Lowry. Nu asta era intriga în Procesul lui Kafka, unde o eroare conduce la judecarea lui K. şi executarea sa după un lung travaliu birocratic? Eroarea unui funcţionar, dar nu numai atît, reprezintă debutul aventurii lui Lowry în căutarea fericirii. Nimic mai uman ca aceasta să fie întruchipată de o femeie care-i apare întîi într-un vis nebulos pentru a deveni ulterior realitate. În visul-coşmar, transpus într-un fantast scenariu eroic, purtînd aripi, asemeni unui nou Icar, cu o platoşă metalică şi înarmat cu o sabie, Lowry căută să-şi salveze iubita, la princesse lontaine, captivă într-o cuşcă metalică. Oraşul-Leviathan care o ţine prizonieră, încearcă să-l împiedice, în ipostaza halucinantă a unui samurai gigantic. Forţele chtoniene, forţele întunericului, hidoase făpturi cu figuri de avortoni, asemeni biomecanoizilor din acrilicele lui Hans Giger îl ameninţă pe acest erou coborît din cerul albastru. Oraşul iese din pămînt sub forma unor uriaşi zgîrie nori, lipsiţi de ferestre, iar Lowry pluteşte în atmosfera psihedelică, de oraş scufundat, prin lumina stroboscopică, de acvariu, lichidă, lumea citoplasmatică a visului, o suprarealiate de care-l leagă ombilical de dorinţele sale.
Cum arată lumea "reală" pe care o inventează pentru noi Gilliam? Este un infern birocratic, cu funcţionari transformaţi în automate, anxioşi sau fals optimişti, cu nenumăratele departamente ale Ministerului Informaţiilor: Information Retrieval (Restituiri informaţii), Information Adjustment (Ajustări informaţii) etc. Fiecare imobil, fiecare birou este dotat cu o aparatură învechită şi care dă chix ca în filmul lui Charlie Chaplin cu automatul menit să-l hrănească în timp util pe muncitorul de la Uzinele Ford, pentru ca procesul de producţie să nu încetinească. Totul este automatizat, dar fixat parcă într-o preistorie a progresului. Maşinile au aspectul derizoriu al unor cutii de chibrituri ceva mai mari, maşinile de scris sunt conectate la ecrane care seamănă cu nişte oglinzi retrovizoare, tot felul de gadgeturi din care ies suspicioşi globi oculari te investighează metodic. Informaţiile sub formă de formulare, curicule, chitanţe, adeverinţe, aprobări, cereri, timbre etc. circulă pneumatic prin tuburi şi conducte aflate peste tot. Reclamele livrate de Central Services, serviciu unic, emblemă al unui centralism-etatist generalizat anunţă beatificarea în intestinele Leviathanului: "Noi facem conductele, tu fericirea." Gilliam a zugravit perfect esenţa unei lumi totalitare, cu un sistem informaţional dezvoltat metastatic, dar fără informatizare, cu o sistematizare şi specializare obsesivă în depozitarea şi clasarea informaţiei, dar fără informaticieni. Înainte de a deveni neant, individul, cetăţeanul K, Buttle-Tuttle, trece printr-o serie de faze de dizolvare birocratică: "adormit", "neoperativ", "îndepărtat", "finalizat", "şters". Eufemismul administrativ constituie un acord serafic al igienei sociale, asemeni unor erori, indezirabillii sunt "şterşi" din evidenţele contabile, sau cum delicat este anunţată intrarea în camera de tortură: "Next customer was delivered". Inima Leviathanului o reprezintă chiar Ministerul Informaţiei, unde lucrează pe un post minor şi Sam Lowry, şi unde, ca şi în Castelul lui Kafka are loc procesul misterios de transformare a unui destin într-un formular care trebuie completat corect, by the rule. De ce tehnica nu avansează, de ce un sistem mai eficient nu înlocuieşte permanenta plimbare a hîrtiilor dintr-un birou în altul şi inevitabilele erori umane? Pentru că însăşi acesta este esenţa acestei lumi; stagnarea, inerţia au ca efect focalizarea unui singur scop, reducţia, fragmentarea individului şi individualităţii, mecanizarea şi menţinerea sa într-un raport indefinit, ezoteric cu puterea, aflată la etajele superioare. Visul lui Lowry prinde chip, dorinţa lui este în măsură să creeze o lume sau totul ţine de o transcendenţă, de un plan superior care pune în acord ficţiunea, visul alegorico-mitologic cu dimensiunea reală a existenţei? În această ambiguitate se află permanenta schizoidie a personajului. Acest vis creează o breşă, o ruptură de nivel, o infrarealitate, prin care se strecoară ca în povestirea lui Jorge Luis Borges, Tlön, Uqbar, Orbis Tertius, obiectele altei lumi. Funcţionarul va transforma relaţia privilegiată cu sistemul, - mama sa are o influenţă deosebită în cercurile înalte, unde-şi dispută reuşita operaţiilor estetice cu prietenele ei -, într-un mijloc de a o salva pe Jill (Kim Greist), căreia i se atribuie un rol subversiv, de subminare a puterii de stat. Cea mai mică abatere, printre care şi neachitarea unei datorii către stat, este interpretată ca un semn de ostilitate şi conduce la intervenţia în forţă a trupelor speciale. Spionita, suspiciunea şi delaţiunea configurează lumea birocraţilor. În plus, Lowry beneficiază de ajutorul subversivului Harry Tuttle (Robert de Niro), echipat ca un scafandru, cel care repară ilegal defecţiuni ale aparaturii, scurtcircuitînd sistemul reprezentat genial de echipa de intervenţie rapidă şi ineficientă întruchipată de Bob Hoskins. Instalatorul nu reprezintă şi azi un coşmar pentru orice om normal căruia i s-a stricat chiuveta? Pentru Jack Lint (Michael Palin), prietenul lui Lowry, care urcă în ierarhie în zonele eterate unde îndeplineşte cu succes rolul de torţionar, corect îmbrăcat peste costum cu un halat alb, mînjit de sînge, nu există erori pentru că totul funcţionează perfect: "Cauză şi efect. Asta-i frumuseţea." Ca orice sistem totalitar, acesta îşi fabrică inamicii, "teroriştii", din rîndul contestatarilor, întreţine starea de asediu permanent şi un aparat represiv foarte bine pus la punct. O secretară abulică cu căştile pe urechi transcrie indiferent partitura-interogatoriului compus aproape integral din onomatopeele celui torturat. Pînă şi ultimul strigăt este îndosariat pentru a deveni un semn pierdut în oceanul de hîrtii. Mr. Helpmann, şeful departamentului, un bătrînel cu o falsă jovialitate de Moş Crăciun, ţintuit într-un scaun cu rotile, sugestie ironică a neputinţei, invocă în faţa lui Lowry puterea regulamentului. Simpla afişare a insignei de funcţionar la etajele superioare, la Information Retrieval, îi face pe soldaţi să încremenească în poziţie de drepţi în faţa conţopistului timorat. Cine exercită puterea, cine este Big Brother, ce chip are Dumnezeul acestui imperiu, divinitate care se ascunde în spatele regulamentului sau a unei măşti hidoase de bebeluş surîzător? Ca şi în romanele lui Kafka acest lucru rămîne un mister, puterea apare ca o forţă impersonală, venită din afară şi prin aceasta imuabilă, fiecare o exersează terorizat de a pierde controlul asupra ei, în baza unui benevol contract de fidelitate necondiţionată. Lowry se distinge numaidecît de automatele din jur, prin faptul că nu vrea să avanseze - în lumea birocratizat-kafkiană promovarea este totul -, şi mai ales prin emoţiile vii pe care în zadar încearcă să le cenzureze. Stîngăciile sale, naivitatea, generozitatea, gesturile furtive, caraghioase, frămîntările şi mai ales speranţa şi visul îl redau umanităţii banale, necontrolate, mirate, în căutare. Departe de a fi supereroul din vis, Lowry este autentic, viu şi forţa sa rezidă tocmai în ceea ce-l face vulnerabil: afectivitatea sa. Sfîrşitul ia proporţiile unui coşmar în care alternează într-un carusel ameţitor momentele de suspans, de pildă dispariţia lui Tuttle împachetat pînă la sufocare într-un morman de hîrtii, cu cele beatifice, precum cel al aruncării în aer al întregului Moloh al Ministerului Informaţiilor. Salvat din scaunul de tortură, printr-o intervenţie providenţială a lui Harry Tuttle, Lowry se întoarce acolo la capătul visului cu un zîmbet fericit pe buze, ultima imagine înfăţişîndu-i cîmpuri înverzite, survolate din maşina pe care o conduce iubita lui.
Decorurile, ambietul sunt esenţiale în filmul lui Gilliam, fiecare etaj seamănă cu un subsol străbătut de ţevi, cabluri, cu coridoare, camere şi mobilier identice. În lumea cenuşie, umbrele apar proiectate pe paviment, pe ziduri, ca în teatrul Nô, ele cresc ameninţătoare sau reflectă o singurătate tristă, inconsistentă, iar colţurile umbroase adăpostesc fragile aparteuri. Totul este cenuşiu şi prăfos, o lume lipsită de culori, de viaţă, artificială. Şi de neuitat, scaunul de tortură aflat la capătul unei punţi metalice suspendat în mijlocul unui furnal dezafectat, scufundat într-o lumină difuză.
Leitmotivul filmului îl reprezintă muzica soporifică, "glamorous", din anii '40 a lui Ary Barroso, care se acordă minunat cu strălucirea alămurilor unei orchestre şi a music hall-urilor selecte. Îţi susură în ureche, îţi deschide porţile visului, instalîndu-te confortabil într-o stare beatifică, cu sentimentul unei detaşări trecute printr-un pahar de VAT 69. Cînd de ridici din faţa ecranului după ce filmul s-a terminat, îţi vine s-o fredonezi uşor, într-o stare de reverie.
...And then/Tommorow was another day/ The Morning found me milles away/With still a million things to say/ Now/ As twilight beams the sky above/Recalling thrills of our love/ One thing I'am certain have returned/I will/ to old Brazil...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara