Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Un spectacol desăvârşit de Cosmin Ciotloş

Radu Paraschivescu,
Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian,
Bucureşti,
Editura Humanitas,
2011, 260 p.

Scriam, săptămâna trecută, despre romanul lui Alex. Leo Şerban, că e, în fond, o poveste de limbaj. Intuiam asta „pe uscat”, fără a fi avut acces la originalul englezesc. Versiunea în română, datorată Antoanetei Ralian, îmi fusese, însă, de ajuns ca să înţeleg ce era de înţeles.

Era o traducere perfectă (aşa cum şi pentru Borges Invenţia lui Morel, cartea lui Adolfo Bioy Casares, era o carte perfectă). Nici una dintre modulaţiile frazelor nu suna fals. Nimic nu era acutizat măcar cu un diez, nimic nu era agravat măcar cu un bemol. Totul cădea exact cum trebuia să cadă.
Nu era totuşi locul să mă refer în prea multe cuvinte la aceste detalii. O fac acum, profitând de lectura proaspătă a volumului-interviu realizat de Radu Paraschivescu, Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian. Morala acestor dialoguri, o spun de la început, rezidă în limbaj. Nici vorbă de concluzii înţelepte sau, mai rău, înţelepţite. De astfel de lucruri, Antoaneta Ralian are oroare.
Şi bine că are!
Căci, privind în urmă, la alte asemenea volume, se poate constata cât de puţini intelectuali de prim nivel (nu mă gândesc doar la scriitori) sunt în stare să-şi reprime tentaţia de a da sfaturi. De a trage concluzii înalte. Aproape toţi „văd idei”. Şi, văzându-le, ţin să le împărtăşească. Doct şi, fatalmente, plictisitor. Este, probabil, vorba de o vocaţie filozofică (sau, oricum, metafizică) îndelung reprimată. Nu spun că învăţăturile acestora n-ar fi demne de atenţie. Ci numai că, discursiv, prelegerile explicite pe teme etice devin, imediat, susceptibile.
Cu mai bine de un an în urmă, pe aceste considerente, comentam defavorabil un volum având-o ca protagonistă pe Ileana Mălăncioiu. O mare poetă, fără discuţie. Dar care, în loc să vorbească despre poezie, absolut fascinant, prefera să dea, acolo, altora, indicaţii dezamăgitor de terne.
Cum pentru performanţă, în poezie, în proză, în critică literară, e nevoie de geniu (sau, cel puţin, de talent), nu văd de ce morala ar fi numaidecât exonerată de acest imperativ. De ce adică n-ar exista un geniu al moralei unit cu un talent al captării sensurilor vieţii. Îmi place să cred că există. Ambele. Chiar dacă în puţine, foarte puţine exemplare. Câţiva le au. Ceilalţi le etalează.
Nu neapărat din vina lor. Adeseori intervievatorii sunt cei care-i împing în prăpastia vanităţii. Întrebările acestora, cleioase ca mierea, au un regretabil randament. Scot monumentul închipuit în secret chiar şi din cele mai decente personalităţi.
Prin urmare, aşa nu. Categoric nu.
Trec, uşurat, la cealaltă categorie, ilustrată de Toamna decanei. Şi Antoaneta Ralian, şi Radu Parachivescu poartă în ei excepţia. Cea dintâi ştie destule (căci, dacă nu face paradă de înţelepciune, nu înseamnă că n-o posedă) cât să nu se lase amăgită nici măcar de propriile reuşite. Cel de-al doilea, admiră elegant, fără să maculeze cu admiraţia lui.
Spuneam mai înainte că substanţa acestei cărţi rezidă în limbaj. Antoaneta Ralian are, dintotdeauna şi pentru totdeauna, cultul formulării precise. (Înţelegând prin precizie şi un anume tip de expresivitate.) Un adevăr existenţial rău ambalat, expus anapoda, n-are, din punctul ei de vedere, nici o valoare. Pentru cineva care are în spate câteva rafturi de cărţi (semnate de autori de calibrul unor H.G. Wells, Henry James, D.H. Lawrence, Virginia Woolf, Charles Dickens, Aldous Huxley, Raymond Federman, Iris Murdoch, Saul Bellow, J.D. Salinger sau Lewis Caroll), o atare exigenţă e, pe undeva, firească.
A nu se deduce de aici că Antoaneta Ralian ar fi străină de deliciile relativismului. Nicidecum. Le profesează frenetic. (Până la urmă, şi poliglosia e tot o formă de relativism.) Ce dezavuează ea e indolenţa verbală. Convingerea că auzul (sau hârtia) suportă. Care conduce, de obicei, la clişeu. Câte din clişeele de astăzi n-or musti, de fapt, de sensuri? Dar cui îi mai pasă de aceste eventuale sensuri? Să nu ne amăgim aiurea. Adâncimea o dă limbajul.
Are, deci, dreptate Antoaneta Ralian.
Multe din replicile de aici, din Toamna decanei, sunt atât de alerte în inteligenţa lor încât ar putea fi etichetate drept cinice. Nimic mai fals. E doar umor. Care, de altfel, nu-i lipseşte nici lui Radu Paraschivescu. Sclipirilor decanei, acesta le contrapune sclipiri. Aleg cu greu, spre exemplificare un paragraf dintre foarte multele pe care le oferă cartea:
„Ce supape de supravieţuire am? Aş putea răspunde automat şi convenţional. Munca, adică infailibilul panaceu. Cărţile, muzica, discuţiile cu puţinii prieteni inteligenţi. Dar ar fi un răspuns parţial, incomplet. Cred că mă ajută mult simţul umorului. Sesizez partea nostimă, hilară, a lucrurilor. Mă amuz, deşi nu sunt un om vesel. Râd rar şi nu sunt optimistă. Dimpotrivă, văd jumătatea goală a paharului şi mă justific: jumătatea goală e, totuşi, transparentă. Ea îţi oferă, deci, posibilitatea unei perspective, a unei aşteptări. Jumătatea plină e un fapt împlinit, nu te mai incită” (p. 70).
Acesta e unul (doar unul) din modurile în care Antoaneta Ralian evită truismele. Numindu-le întâi, apoi conferindu-le ingeniozitate. Altă dată, întrebată fiind, ea care a ţinut în mână sute de mii de cărţi, a ce miroase o carte, se scutură de pericolul lirismului în două cuvinte: „a carte” (p. 80). Cum Radu Paraschivescu prinde gluma şi o duce în prelungiri, curios ce aromă au ţigările pentru cineva care a fumat toată viaţa, primeşte pe loc ceea ce, de fapt, îşi dorea să primească. Un perdaf binevoitor. Un exerciţiu de stil:
„Prin urmare, m-aţi întrebat cum miroase o carte, iar acum mă întrebaţi ce gust are o ţigară. Mă aştept să mă întrebaţi ce sunet are o floare sau cum e la pipăit speranţa. Dimineaţa, ţigara avea gustul cafelei negre, fără de care nu mă puteam regăsi, nu-mi puteam reconstitui identitatea cotidiană. Deci avea gust de erzaţ în vremea războiului, gust de cafea aromată, care-ţi extazia simţurile, în vremurile bune, iar astăzi ar avea gust de cafea fără cofeină şi îndulcită cu zahăr sintetic. Falsă, simulată, amăgitoare, ca toată realitatea noastră. De fapt, ţigara nu mai are astăzi nici un gust pentru mine, fiindcă nu mai fumez” (p. 81).
De două, chiar de trei ori deconcertant. Dar nu fără protocol. Niciodată fără protocol.
Sunt extrem de multe lucruri interesante în Toamna decanei. Poveşti de familie (vecinătatea, la Roman, cu familia lui Max Blecher, cariera muzicală a fratelui, autorul melodiei Sanie cu zurgălăi, preluată în Occident fără licenţă şi cântată, cu adaptări, inclusiv de către Edith Piaf) şi nu numai. Dar, de departe cele mai cuceritoare sunt acelea legate de literatură. Dintre episoade, câteva. Întâi, marele regret de a nu fi tradus Ulysses , de Joyce. (Compensat de admiraţie pentru reuşita lui Mircea Ivănescu şi de proiectul, foarte recent, al actualizării Oamenilor din Dublin.) Apoi, cursurile lui Tudor Vianu, a cărui siluetă e şi azi desluşită în gesturile fiului, Ion Vianu. Apoi, reacţiile pătimaşe din timpul lecturii (autorilor, Antoaneta Ralian le adresează la răstimpuri câte-un how clever you are sau, după situaţie, how stupid you are).
E, în orice caz, multă vitalitate aici. Intelectual, Antoaneta Ralian nu trece nici o clipă pe pilot automat. Se entuziasmează sau se amărăşte (ca atunci când Paul Bailey emite la adresa ei o serie de inexactităţi grosolane). Dar e prezentă.
Un merit semnificativ îi revine şi lui Radu Paraschivescu. Atât de natural îi iese decanei în întâmpinare, încât e aproape incredibil că dialogul s-a desfăşurat spontan, fără o regie prealabilă. Şi totuşi, regie n-a existat. Doar actori.
Citez în încheiere dintr-un laudatio scris de Radu Paraschivescu în 2004 şi publicat în România literară:
„Când vorbim despre actorii români de colecţie, ieşim rar de sub umbra lui Dinică, a Olgăi Tudorache, a lui Rebengiuc şi a lui Beligan. Poate s-ar cuveni să lărgim puţin sfera. Să acceptăm şi alte nume, în faţa sau în spatele cortinei. Uneori operăm cu judecăţi atât de înguste, încât orbim la cea mai mică lumină înfiptă sub ochi. Declar din acest motiv că Antoaneta Ralian este actriţa română care a nimerit în breasla traducătorilor mai degrabă din neatenţie sau dintr-un accident organizatoric.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara