Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 


de

Scriitorii fără pereche...
Are fiecare literatură mai mare sau mai mică figura ei contradictorie, purtătoare de nimb luminos ori sumbru, fără seamăn între contemporani. Posteritatea continuă să îi sporească faima şi să dea proporţii operei, formând marea surpriză când se cern atent cărţile după ce a trecut cel puţin jumătatea de secol de la apariţie. În literatura engleză o asemenea personalitate ieşită din comun a fost Oscar Wilde, în literatura noastră - Mateiu Caragiale. Cei doi reînvie cu fiecare nouă paradigmă culturală sau ideologică, ajung să îi eclipseze, cu un singur roman şi o selectă proză scurtă, pe creatori cu suflu epic uriaş.

A trecut un secol de la dispariţia lui Oscar Wilde, iar astăzi cititorii români au cel puţin patru traduceri în limba română ale unicului său roman, Portretul lui Dorian Gray, una semnată de Dumitru Mazilu, apărută în BPT în 1967, altele recente, semnate de Magda Teodorescu (Polirom, 2001), Răzvan Taliu (Corint, ), Radu Tătărucă (Cartier, 2006). În fond, este un indiciu semnificativ: puţine capodopere ale literaturii universale se bucură de râvna atâtor traducători. În urmă cu decenii bune au fost traduse şi piesele sale pline de spirit, iar de curând şi proza scurtă. Rând pe rând s-au schimbat mentalităţi şi moravuri, dar existenţa lui sfâşiată, răsucită, distrusă încă produce revelaţii.

La noi, turnura au realizat-o două cărţi, una de eseuri (Decăderea minciunii, Polirom, 2001), alta de corespondenţă (De Profundis, Polirom, 2003), ambele traduse de Magda Teodorescu şi prefaţate de Mircea Mihăieş, cu o competenţă pe care o depăşeşte doar pasiunea de explorator. Aşa că Oscar Wilde seamănă cu insula-miraj care se ridică treptat la suprafaţă, lăsând vederii dedesubturile, cu smârcuri colcăind de vietăţi sordide.

Cât despre Mateiu Caragiale, probabil că are cea mai spectaculoasă şi nebănuită glorie postumă pe care, dacă ar putea-o constata, ar dispreţui-o senioral. Singurul roman, Craii de Curtea Veche, îşi înmulţeşte exegeţii şi iubitorii pătimaşi în mod progresiv, de la apariţia în 1929. Poeziile alcătuind ciclul "Pajere" adâncesc ermetismul operei, împreună cu proza scurtă, care prilejuieşte dispute neobişnuite legate de condiţia de operă terminată sau neîncheiată, de cercetarea ei separată sau în corelaţie cu romanul.

Cu alte cuvinte, atât personalitatea, biografia cît şi scrierile celor doi autori tind să devină veritabile mituri culturale. O dovedeşte publicarea progresivă a corespondenţei lui Oscar Wilde (1.260 de scrisori într-un volum de 950 de pagini, Letters of Oscar Wilde, 1962; acestora li s-au adăugat alte 300 de epistole din anii exilului, în The Complete Letters of Oscar Wilde, 2000; ediţii alcătuite de Rupert Hart-Davies şi nepotul scriitorului, Merlin Holland), aspect de istorie literară proaspăt şi viu, prezentat de Mircea Mihăieş într-una din prefeţe.
Cultura noastră cunoaşte un fenomen simetric - publicarea volumului dedicat lui Mateiu Caragiale de Muzeul de Istorie a Literaturii Române în anii '80, ca şi legenda ce se hrăneşte din misterul ce învăluie jurnalul şi agendele cu notaţii la zi, ţinute din 1926 până la moarte. După apariţia Crailor... s-a născut un club de împătimiţi mateini. Şirul lor începe cu Ion Barbu şi numără de la un deceniu la altul pe finii cunoscători de literatură.

Cât despre critica literară, ea a făcut din Mateiu Caragiale un privilegiat. Dintre toţi marii prozatori interbelici, pare să aibă cea mai consistentă receptare critică în ultimele decenii. De la cartea lui Vasile Lovinescu, Al patrulea hagialîk, din 1981, care a însemnat enorm atunci prin altă ofertă de explorare, ieşită din comun sub toate aspectele (ideologie, metodă, rezultate) până la cărţile de ultimă oră pe care i le dedică Matei Călinescu ori Ion Vianu, Mateiu Caragiale a reuşit să eclipseze pe toţi autorii canonici (Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu şi G. Călinescu) prin suita de ese­uri şi monografii, de studii şi articole ce îi sunt consacrate.

... în ultimul an
Dar semnul cel mai impresionant al perenităţii celor doi neobişnuiţi autori îl dau cărţile pe care le "nasc" postum. În 1983 a apărut Ultimul testament al lui Oscar Wilde de Peter Ackroyd, tradus la noi relativ recent. Nu putea să apară decât la Editura Curtea Veche scrierea cu un titlu fastuos ce anunţă un conţinut mirobolant: Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan.
Ne aflăm aşadar în faţa a două false jurnale imaginare acoperind ultimul an al vieţii celor doi scriitori. Asemenea cărţi pornesc din fascinaţia faţă de un scriitor, o "expulzează" ca pe o suferinţă lăuntrică insuportabilă, dacă nu cumva seamănă a exerciţiu de exorcizare. Formă benefică de impostură, a intra "în pielea şi în duhul altuia", nu se realizează decât printr-un travaliu uriaş, pentru a şti tot despre Celălalt (Oscar Wilde şi Mateiu al nostru) prin lectură asumată şi interiorizată, printr-o golire de sine ascetică.

Primul încearcă să ofere prin notaţii o autobiografie explicativă a unui destin excepţional, al doilea, un roman original a cărui structură o anunţă elocvent titlul. Aşadar, Ion Iovan imaginează povestea dispariţiei şi a reapariţiei jurnalului matein, îl recompune din notaţii cuprinzând începutul anului 1935 până în 16 ianuarie, ziua morţii, pe parcursul a 350 de pagini, inserează un glosar consistent de peste 150 de pagini care decriptează numele şi obiectele consemnate detaliat.
Ultima şi cea mai redusă parte, marea născocire lăsată ca surpriză finală, cuprinde o suită de epistole ce reconstituie urmările poveştii de dragoste a lui Mateiu Caragiale cu Emma Zilverstein, secretara de la Fundaţiile Regale. Dintr-o asemenea iubire se iveşte - nici nu se putea altfel! - un bastard, născut chiar în anul morţii scriitorului, căruia mama îi dă numele Jean Mathieu Zilverstein. Crescut întâi departe de capitală, apoi departe de ţară, fiul moşteneşte chipul matein, spiritul de dandy. Jean Mathieu Zilverstein se întoarce în 1990, cu intenţia de a restitui toată moştenirea mateină (manuscrisele, jurnalul şi agendele), sustrase de Emma Zilverstein de la Fundaţii. Însă îl aşteaptă o lume în fierbere în iunie 1990, asistă la mineriade, se familiarizează cu viaţa literară a capitalei, priveşte totul cu ochi mateini şi străini. Şi abia acum înţelegem că Ion Iovan a scris un roman extraordinar, concurând "dosarul de existenţe" din Patul lui Pro­cust, care trebuie obligatoriu citit, ori mai curând savurat de cunoscători.

Dacă scriitorul britanic şi-a făurit opera din ficţiuni biografice, bazate pe o documentare solidă, fie că este vorba de romanul Chatterton (nominalizat la Booker Prize în 1987), de biografiile dedicate lui Thomas Morus, Dickens ori Blake, ori de cărţile care celebrează o capitală (London, The Biography, 2000) sau Tamisa ce o străbate (Thames: Sacred River, 2007), scriitorul român are o unică şi cotropitoare pasiune literară: Mateiu Caragiale.

Ion Iovan este cel din urmă matein, a cărui patimă o depăşeşte pe a tuturor, de vreme ce se manifestă prin cărţi ca splendidul eseu biografic Mateiu Caragiale (Compania, 2002) ori ca mirobolanta reinventare a jurnalului, mozaic fascinant de istorie, de la cea politică şi literară la cea ocultă, de poezie rece şi pamflet acid, de viziune a lumii româneşti din interior şi din exterior, de judecăţi aspre şi autoportrete narcisiace.

Tragedii ale destinului:
bastarzi şi dandy
Cele două jurnale imaginare exploatează biografiile fascinante: una vizibilă, a lui Wilde, înconjurată de atenţia avidă a unui public oscilând între admiraţie deşănţată şi ură abjectă, alta discretă până la invizibil, a lui Mateiu Caragiale. Şi transpar similitudini, contraste ce nu au cum să nu-ţi aţâţe curiozitatea şi să nu te îndemne să scotoceşti prin alte cărţi care i-au aşezat pe cei doi împreună între aceleaşi coperte, ca bunăoară cartea Adrianei Babeţi, Dandysmul, o istorie (Polirom, 2004).

Curios lucru, şi Oscar Wilde şi Mateiu Caragiale se trag din familii cu vocaţia artei, deşi marcate diferit de tenebrele nordice ale goticului sau de plăcerea sudică a râsului. Pe linie maternă, Oscar Wilde are ca strămoş pe Maturin, autorul unui roman faimos al unui erou damnat, Melmoth rătăcitorul. Bustul lui trona în holul casei părinteşti, lecturile făcute de mamă îi dădeau fiorii plăcuţi ai spaimei. Mateiu Caragiale provine dintr-un "clan" ce şi-a dobândit notorietatea în cultura română prin arta râsului.

Notaţiile jurnalului consemnează la amândoi una din marile traume, cea a condiţiei de bastard. În cazul scriitorului român, este prilej de succesive umilinţe: în şcoală, în familia tatălui care îl recunoaşte, în relaţie cu o societate în care paternitatea pecetluia un destin încă de la naştere prin moştenirea genetică, socială şi materială. Detaliile s-au fixat adânc în memorie şi ele reapar când, conform jurnalului, Mateiu îşi celebrează aniversările.

Oscar Wilde află târziu secretul naşterii sale, mama îi dezvăluie adevărul - este fiul unui poet irlandez, şi abia atunci îşi explică înstrăinarea de cel crezut tată, în preajma căruia crescuse. Şi notaţiile jurnalului justifică prin trauma iniţială tot comportamentul ulterior: "Copiii nelegitimi sunt nevoiţi să se autocreeze, să stea drept chiar şi când vârtejul îi înghite. Mai ştiu acum de ce tânjeam după laude şi aprecieri chiar atunci când ştiam că faima şi aplauzele sunt găunoase." (pag. 51)
Amândoi scriitorii au prima copilărie marcată de prezenţa unui frate şi a unei surori. Dacă în cazul lui Oscar Wilde jurnalul subliniază diferenţa între sentimentul de iubire faţă de soră şi ura fratelui, însemnările din cartea lui Ion Iovan insistă asupra dramei lui Matei, care trebuie să îndure nu doar condiţia de bastard, ci şi preferinţa vădită a tatălui pentru celălalt fiu, Luchi, în a cărui înzestrarea credea.
Nu întâmplător, fiecare îşi află un mentor, ca pater spiritual, care umple locul lăsat de o absenţă sufletească a tatălui. Maestrul lui Mateiu este Anghel Demetrescu, profesorul său de istorie din liceu, care ştie preţui şi încuraja pasiunea adolescentului pentru o ştiinţă aleasă a istoriei, heraldica. Oscar Wilde însă are parte la Oxford de două influenţe care îl modelează diferit: John Ruskin şi Walter Pater.

Amândoi scriitorii au conştiinţa propriei superiorităţi: Wilde se simte deosebit de la cea mai fragedă vârstă, înclinat mai curând spre meditaţie decât spre acţiune, Mateiu trebuie să se construiască singur cu o încrâncenare cumplită, se simte centrul întregului univers şi în tot ce face tinde să se pună pe sine în valoare. Şi amândoi au aceeaşi oroare de sărăcie, de mizeria materială.
La Oxford se petrece metamorfoza lui Wilde în dandy: îşi pierde accentul irlandez, îşi leapădă ecosezul şi melonul pentru o vestimentaţie modernă. Mateiu îşi aminteşte de perioada petrecută la Berlin, aici a avut ocazia să-şi croiască şi el masca de dandy. Notaţiile rememorează episoade ale exasperării tatălui şi apoi ale prietenului acestuia, Delavrancea, în grija căruia îl dăduse la întoarcerea în ţară, datorită cheltuielilor nesăbuite pentru garderobă.
Orice ieşire în lume semnifică o etalare: inteligenţă scânteietoare şi vestimentaţie şocantă pentru Oscar Wilde, ţinută impecabilă şi rafinată, cu atenţie la cel mai mărunt detaliu, la Mateiu. Primul vrea să uimească şi să atragă toate privirile prin strălucire şi originalitate, al doilea vrea să fie descoperit de către cunoscători, să fie recunoscut ca păstrătorul unei eleganţe aristocratice.

Comedii ale vieţii
Jurnalul imaginat al lui Oscar Wilde abundă în portrete ale scriitorilor contemporani, dat fiind faptul că a frecventat medii literare diferite, irlandez şi englez, american şi francez. Peter Ackroyd priveşte marile personalităţi de aproape, cu ochiul lui Wilde şi cu darul lui de a uimi, amuza şi distruge cu o frivolitate nepăsătoare. Iată câteva dintre multele creionate: portretul caustic al lui André Gide ("Bietul Gide, are o mutră de seducător şi manierele unei fecioare permanent deflorate."), al lui Swinburne ("Avea expresia tristă a unui slujitor bisericesc căruia i s-a spus că-n ziua respectivă nu se ţin slujbe.") sau Matthew Arnold ("o fiinţă alungită, înfumurată, care s-ar fi aplecat în faţă ca să-şi vadă imaginea într-o băltoacă".).

Nu lipsesc din panoplie Verlaine, comparat cu un silen sculptat în unt, sau Flaubert - cu obrajii roşii, cu o mustaţă de viking: când îl auzeai vorbind, credeai că asculţi conversaţia unui măcelar. Li se adaugă impresiile despre pictorii Whistler şi Beardsley, despre autori de opere derutante ca Marcel Schwob şi Pierre Louys, ori dialogurile purtate cu Walt Whitman.
În cartea lui Ion Iovan, comedia lumii politice şi a vieţii culturale şi literare nu are egal în tot ce am citit până acum. Antipatia faţă de Nicolae Titulescu, motivată subiectiv printr-o ambiţie zădărnicită de a face o carieră diplomatică, se răsfrânge în portrete împinse chiar spre grotesc. I se tăgăduieşte totul, de la origini, educaţie şi gust până la intervenţiile în jocul marilor puteri.
Reluate ca laitmotive sunt apariţiile pianistei (Cella Delavrancea), acţiunile întreprinse de Veturia Goga, altă mare maestră a sforilor şi culiselor, ele fac parte, ca şi soţia lui Marica, din Grupul cel mai distins al doamnelor capitalei. Cele două fiice ale poetului Sion, sora sa Tuşchi ca prezenţe permanente în viaţa lui se bucură de portrete complete, în felurite împrejurări şi ore ale zilei, cu atenţie de pictor.

Dar marele spectacol îl formează lumea literară. Lui Mateiu recreat astfel îi impune un singur om, boierul Sandu, adică Alexandru Rosetti, la care admiră tot (sau aproape tot). În rest, veritabilă comedie! Pe Gala Galaction şi Perpessicius îi desemnează doar pe cele două nume, uneori cu epitete înţepătoare, "cucernicul Pişculescu şi mierosul Panaitescu", care, văzuţi mereu împreună, se preschimbă treptat într-un cuplu comic, de tipul Mache şi Lache, sau Farfuridi şi Brânzovenescu.

Nu scapă de ironii ucigătoare aproape nimeni - Cezar Petrescu, Octavian Goga, Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu. Doar întâlnirile cu Ion Pillat şi Mihail Sebastian au tonalitate mai blândă, fiind între puţinii cu care comunică sau ar putea-o face. Observaţiile despre generaţia formată de Nae Ionescu ("grădiniţa lui Nae") constituie piesele de rezistenţă ... comică.
Ion Iovan are o îndrăzneală extraordinară, proiectează într-o altă lumină, cu totul insolită, pe tinerii Eliade, Cioran şi Noica, pe "yankeul" Petru Comarnescu. Cu toţii beneficiază de umoarea neagră mateină. Le priveşte isprăvile cu sarcasm, ambiţiile - cu dispreţ, fără să-l impresioneze nimeni şi nimic. Şi nu se mulţumeşte cu atât: transmite fără să ştie şi fiului nelegitim, şi el imaginat, aceeaşi umoare când descoperă lumea noastră literară în iunie 1990.

Diferenţe, fericite şi nefericite
Ultimul testament al lui Oscar Wilde este o autobiografie fictivă deghizată într-un jurnal apocrif. Notaţiile unui exilat recompun momentele unei biografii canonice: naşterea şi familia, lumea irlandeză şi moştenirea celtică, studiile urmate la colegiu, experienţa de la Oxford, formarea intelectuală şi primele creaţii, căsătoria şi viaţa de familie, experienţa ca dandy şi scandalul care îl duce la închisoare.
O bună parte din însemnări consemnează întâmplări care elucidează cele două valori ce au dat unicitate personalităţii sale: opţiunea pentru amorul grecesc şi supremaţia estetică a artei. Probabil că aici Peter Ackroyd recurge la propria intuiţie, la afinităţile numeroase cu Oscar Wilde, începând cu uluitoarea precocitate (la cinci ani citea ziare, la şapte ştia că este gay, iar la nouă ani scrie prima piesă de teatru).

Cartea lui Ion Iovan are altă greutate şi densitate. Este rodul unei trude şi al unui devotament care durează, probabil, de câteva decenii, nici nu mă încumet să aproximez. Nu este vorba aici doar de cunoaşterea la punct şi virgulă a tot ce a scris Mateiu Caragiale, a tot ce s-a scris despre Mateiu Caragiale (şi bibliografia capătă proporţii, şi ele sporesc de la an la an), ci de cunoştinţe vaste din cele mai variate domenii.

Şederile scriitorului pe domeniul său sunt punctate de mici ritualuri: înalţă flamura, vede stadiile grădinii al cărui arhitect este, priveşte constelaţiile, primeşte vizite. Apar insistent ca motive repetate într-un mozaic: schimbările constelaţiilor, sărbătorile populare, leacuri ce ţin de medicina tradiţională, plante şi arbuşti pentru proiectul său peisager. În mod similar, drumurile făcute la Sibiu arată alt Mateiu bănuit doar din lectura esoterică a Crailor...: membru al unei societăţi secrete şi discrete, familiarizat cu mesaje criptate şi preocupat să realizeze stema pentru o proiectată Uniune dinastică româno-maghiară, care naşte în cititori destule întrebări. Şi aici se repetă insistent alte motive: căutarea tezaurului templier ascuns de secole, burgul sibian, nostalgia imperiului, minunăţiile de la Muzeul Bruckenthal.

Cartea musteşte de ironii amare, tăioase şi reci la adresa istoriei şi a firii noastre, la adresa politicii româneşti, surprinde atmosfera deceniului şi spiritul matein, conservator, dacă nu chiar reacţionar pe alocuri, filorus şi ahtiat după onoruri până la ridicol şi absurd. Citind-o, nu ai cum să nu te simţi uluit şi, din când în când umilit de erudiţia autorului ei, întinsă în direcţii aşteptate, ca heraldica şi muzica, ori neaşteptate, precum gastronomia.

M-am gândit de mai multe ori în cursul lecturii la un soi de blestem care apasă greu şi de multă vreme asupra literaturii române. Cartea lui Ion Iovan este o capodoperă, dar nu este un mare păcat să rămână doar în cercul închis al literaturii şi al limbii române? Mai mult ca sigur că Ultimul testament al lui Oscar Wilde l-a făcut cunoscut şi recunoscut pe Peter Ackroyd pretutindeni, iar explicaţiile sunt evidente.

Singura şansă ar fi ca o traducere măiestrită a Crailor... să atingă frumuseţea originalului, într-o limbă de circulaţie (şi mă gândesc întâi la spaniolă şi abia apoi la franceză, engleză, germană), la o promovare a ei pe măsură şi deplin meritată. Abia atunci ar veni lângă ea, escortând-o într-un mod fastuos, cartea contemporană. Dar pentru asta, ar trebui ca mai mulţi românişti să se preschimbe în mateini pătimaşi. Cel puţin unul cred să existe.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara