Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi:
Un subiect imposibil de Cătălin Constantin


Un subiect imposibil

Avertismentul autorilor din prefaţa cărţii pe care o prezint: subiectul ei e imposibil. Şi totuşi e vorba despre o experienţă obişnuită, cel mai adesea zilnic încercată, de care oricum nimeni nu a fost scutit. Literatura, ni se spune în aceeaşi prefaţă - deşi cu această afirmaţie nu aş fi decît pe sfert de acord, l-a ocolit constant. Nu are pic de eroism, ba chiar e trivial. E însă o consecinţă a libertăţii omului. Poate apărea în orice moment şi orice îi serveşte drept cauză ori pretext. Care e subiectul acesta imposibil?

Cartea coordonată Didier Nordon îl dezvăluie din titlu: Plictiseala. Cititorul va descoperi însă destul de repede că, de fapt, titlul e prost ales. Pentru că nu se poate plictisi citind cartea - ceea ce nu e decît un truc abil, dar mai ales pentru că titlului i-ar fi stat bine la plural. Nu despre plictiseală, ci despre plictiseli citeşti în cartea aceasta, tradusă anul trecut la Editura Amarcord. Sînt douăsprezece texte, majoritatea eseuri scurte, pornind din domenii diferite, semnate de autori cu profesii şi specializări diferite, dar cu intenţia de a se întîlni în acelaşi punct - melancolia fecundă a plictiselii. Rămîn texte despre plictiseli, la plural, ce reuşesc totuşi să nu devină contradictorii, deşi aceasta ar fi fost poate un avantaj. Nu e vorba nici despre un acelaşi subiect fragmentat în perspective diferite, ci, în mod esenţial, despre stări diferite. "Fiecare popor are modul său specific de a se plictisi - şi de a-i plictisi pe alţii. Europeanul, cu ochii aţintiţi pe ceas, aşteaptă şi se plictiseşte în Africa, unde nimănui, cu excepţia lui, nu-i pasă cît e ora. Africanul, constrîns de moravurile occidentale la a-şi reprima orice formă de socializare zgomotoasă, se plictiseşte în Europa". Am ales pentru dumneavoastră un fragment dintr-un text despre întrebuinţări ale timpului şi multiculturalitate, semnat de Babacar Sall, sociolog de origine africană, vorbind despre feluri diferite ale plictiselii în culturi diferite. Dar starea aleasă ca temă a cărţii se poate multiplica la infinit. Plictiseala de a folosi programul TEX sau de a aştepta să se încarce pagina Web, într-un eseu uşor şcolăresc al lui Jean-Paul Delahaye, matematician şi informatician. Plictiseala dependentă de telecomnada televizorului în textul lui Olivier Cauly, filosof convins că "un popor ce nu ar accepta defel să se plictisească, ar fi de neguvernat". Acedia sau plictiseala spirituală, din spatele zidurilor mănăstirilor, în analiza fratelui Thierry-Marie Hamonic, călugăr dominican la mănăstirea din Bordeaux. Mistica plictiselii la Cioran, comentată cam fără nuanţă de Jean-François Gautier, doctor în filosofie. Apoi plictiseala ca remediu eşuat într-un fragment interesant de text literar al scriitorului maghiar Deszö Kosztolányi. Sau nenumăratele plictiseli dintr-o minuţioasă analiză lingvistică a Annei Szulmajster-Celnikier, în trecere prin patruzeci şi cinci de limbi actuale, probă definitivă că de plictiseli e vorba şi dovadă riguros ştiinţifică a faptului că banalul afect devine extrem de ambiguu dacă oamenii vorbesc limbi diferite.

Succesiunea celor douăsprezece texte, variind între notaţia de jurnal ceva mai elaborată şi discursul ştiinţific ceva mai greu accesibil novicelui, e întreruptă de istorii scurte de jumătate de pagină, în genul ştirilor de ziar ce au ca miez senzaţional o "poantă" menită să exorcizeze plictiseala (un profesor a fost destituit pentru că acorda elevilor excesiva şi plicticoasa pedeapsă de a copia cu sutele de mii zecimalele numărului p, iar numărul p compune o scrisoare de apărare... ). Inevitabil, cartea capătă aspectul unui mozaic iar efectele privirii lui sînt simultan contradictorii. A vorbi despre plictiseală fără a plictisi, a compune chipul plictiselii prin fragmentarea stării în plictiseli mărunte. Dar oricît de eterogene sînt ca stil şi perspectivă textele ce intră în carte, aceasta poate fi cu uşurinţă plasată în sfera unei discipline anume. Poate surprinde, dar lucrurile aşa stau. Domeniul acesta e una din cele mai noi ramuri ale antropologiei - antropologia emoţiilor, direcţie de abordare a faptului cultural prin intermediul afectelor conturată în ultimele două decenii, interesată de coroborarea unor date ce vin dinspre domenii diferite, şi în care analiza lingvistică ocupă un loc important; nu întîmpător cea mai sobră dintre analizele incluse în cartea de faţă e ultima, cea lingvistică. Conţinutul antropologic al plictiselii devine de altfel evident prin răspunsul pe care îl primeşte întrebarea Se plictisesc animalele?, titlu al unuia dintre cele mai interesante eseuri din carte. Animalul se dovedeşte o alteritate ireductibilă, plictiseala lui reflexul dificultăţii antropologice de a exista în lume, proiecţie a plictiselii umane.

Să fie plictiseala cu adevărat un subiect imposibil, aşa cum vor să ne amăgească autorii? Măcar un lucru e sigur: e unul interesant. Apoi un altul: plictiseala e riscul libertăţii. Riscul de a nu şti ce să faci cu timpul tău. Mă grăbesc să vă sugerez o soluţie - următoarele două cărţi. Tot antropologie, dar ceva mai "clasică".

Drum către corp

Literatura de specialitate antropologică nu a obosit să scoată la lumină multitudinea de reprezentări ale corpului la aşa-numitele populaţii primitive. Construcţii complexe, adesea uimitoare. Cineva a fost totuşi ignorat. Iar acest cineva ar putea fi chiar antropologul. Era prea aproape de el...

Ce crede lumea "civilizată" despre corpul omului "civilizat"? Iată o carte, anul acesta tradusă în română, tot la Editura Amarcord, care încearcă răspunsuri la această întrebare. David Le Breton, autorul, îşi începe drumul către corp cu axioma: "A trăi înseamnă a reduce continuu lumea la corp, prin simbolistica pe care o propune." Discutabilă afirmaţie, dar acceptată ca atare ea are avantajul de a deschide cu destulă uşurinţă calea către imaginarul corporalităţii în două direcţii. Formula modernă a corpului uman e definită în negativ. Există în carte o raportare constantă la un model ce tinde sa fie considerat invariantă, un eventual model "tradiţional", al Europei medievale, al comunităţilor rurale şi al societăţilor primitive, unde e observabil în linii îngroşate... Generalizare neîndoielnic forţată, dar teza propusă de autor convinge. în linii mari, există două paradigme de raportare la corp, două moduri de a construi individualitatea. Analiza desfăşurată în carte e prin excelenţă una comparativă. A fi corp şi a avea corp. Schimbarea verbului traduce, în rezumat, diferenţa dintre modelul tradiţional şi cel modern al corporalităţii. Convinge opoziţia aceasta cu atît mai mult cu cît ea e construită pentru a fi parţial negată. Definiţia modernă a corpului e cea acreditată de medicina modernă, de anatomo-fiziologie, cea a echivalării lui a şti cu a vedea, în fine, cea a corpului-maşină, a cărui istorie începe prin secolul al XVII-lea, cînd începe să fie considerat ceva diferit de propria individualitate, un fel de obiect. E momentul inventării corpului în calitate de rest. Cogito-ul lui Descartes nu e străin de aceasta. Dar divorţul de tipurile de cunoaştere populară a corpului e pronunţat doar la un nivel "oficial", pentru că omul din societatea modernă uită de coerenţa oricărui sistem şi trece de la doctor la vraci, recurgînd la practici lejer calificabile drept superstiţie sau şarlatanie. Se întîmplă lucrul acesta fără ca omul contemporan - ale cărui cunoştinţe despre corp sînt de altfel sumare, reduse cel mai adesea la cele aflate în şcoală - să-şi pună problema că trece de la un mod de a gîndi corpul la altul, că părăseşte o hartă mentală în favoarea alteia. Lejeritatea acestui gest dinamitează efortul antropologic de a stabili coerent definiţia corpului modern. Modelul acestuia, spuneam, e construit în carte doar pentru a fi în parte uzurpat. Excelentă strategie de analiză, interesantă într-un sens metodologic mai larg, pentru că ea e mai mult decît o tactică de a respinge eventualele critici la adresa cărţii. E încercarea de a scurta drumul dintre teorie şi realitatea socială într-un fel care nu îi e defavorabil niciuneia.

Am fost nevoit să omit din prezentarea cărţii o serie întreagă de aspecte esenţiale. Greşeală pe care încerc să o repar recunoscînd un lucru: Antropologia corpului şi modernitatea e una dintre cele mai interesante cărţi pe care le-am citit în ultima vreme. Dar recunosc şi un al doilea lucru: nu tot ce spune David Le Breton m-a convins. în primul rînd atitudinea sceptic-speriată în faţa a tot ceea ce înseamnă cucerire de ultimă oră în ingineria corpului uman: transplantul de organe, procrearea fără sexualitate, clonarea... Cartea care urmează vorbeşte despre o proprietate pe care corpul modern a pierdut-o. Despre intrarea şamanilor în transă şi drumul în afara corpului.

Drum în afara corpului

Şamanii tunguşi e cea de-a patra apariţie din seria Mundus imaginalis a Editurii Dacia din Cluj. E un studiu savant, riguros, ce lasă senzaţia epuizării oricărei surse bibliografice legată de temă. De altfel, partea a doua a studiului cuprinde, de-a lungul a aproape o sută de pagini, Materiale pentru o bibliografie analitică a şamanismului tungus. Majoritatea sînt surse de limbă rusă - unele probabil nesemnalate în Occident înainte de această carte. Cititorul român cunoaşte însă lucrarea lui Eliade, Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului, sau alte articole ale istoricului dedicate analizei fenomenului. Modelul descris de Eliade se bazează însă pe analiza unei alte populaţii siberiene, cea a buriaţilor. La fel de puţin cunoscuţi în Europa sînt însă şi tunguşii, asupra cărora se opreşte Delaby, şi din a căror limbă provine, prin intermediul rusei, cuvîntul şaman. Prezenţi în literatura sovietică şi sub numele de evenki, tunguşii sînt o populaţie puţin numeroasă, ramificată totuşi în cîteva subgrupuri, lingvistic apropiată de turco-mongoli, răspîndită pe un teritoriu vast, de la Obi pînă la Marea Ohotsk.

Cartea lui Delaby e o poartă fascinantă către lumea puţin cunoscută a şamanismului. Ghicitor, vraci, magician, responsabil de sănătatea fizică şi de cea morală a membrilor clanului său, de fecunditatea turmelor sau de conducerea morţilor în lumea spiritelor, şamanul este principalul actor al vieţii religioase a tunguşilor. Se distinge de membrii grupului său prin faptul ca e ales de un spirit şi forţat să devină şaman. Traversează o iniţiere şi capătă astfel puterea de a-şi părăsi corpul în timpul căderilor în transă. Interesante sînt capitolele ce se opresc asupra relaţiei dintre şamanism şi isteria artică sau asupra raporturilor dintre propaganda sovietică şi vechile credinţe tunguse. E citată în carte convingerea unor şamani că Lenin era o divinitate ce se înţelegea cu Teegri şi Xata, spirite tradiţonale, pentru a hotărî mersul lumii...