Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Un supraromantism de Gheorghe Grigurcu




Una din probele la care putem supune o creatie lirică substantială este cea de-a urmări, prin intermediul său, devenirea unor capitole de istorie a poeticii. Întrucît, neproducîndu-se sub cerul poeziei, odată boltit deasupra noastră, decît metamorfoze ale unor date preexistente (paradoxal "primordiale", totusi, în cazul fiecărei individualităti autentic înzestrate), ilustrarea acestor evolutii e în sine grăitoare, după cum e grăitoare si-n numele fiecărei voci distincte. E ca si cum am străbate un tinut într-o emotională plimbare, contemplînd marea varietate a "colturilor pitoresti", cu harta în mînă. Această reflectie ne-a fost confirmată de lectura poeziei lui Daniel Corbu. "Perfect" optzecist, din punct de vedere biografic (anul său de nastere, 1956, e cel în jurul căruia pivotează majoritatea componentilor generatiei cu pricina) cultivă un lirism particularizat, neîncadrabil în sabloanele "generationiste". E un "disident" cu aplomb. Stratul său liric primar e romantic, vitalist, turbulent, precum un sol neasezat geologic, în care se produc eruptii vulcanice ori măcar tîsnesc impetuoase gheizere. Nostalgic, poetul regretă neapartenenta sa la elementele cosmice, cosmosul fiind aici asumat nu doar prin simbolurile sale consacrate, ci si printr-o retorică ce vuieste în marile-i goluri, sugerînd neîmplinirea: "De ce m-ai născut din carne cînd as fi putut/ repeta piatra/ cînd as fi putut fi copac sau spumă de mare/ si suferinta ar fi locuit departe de mine?/ Poate tu ai fi vrut să mă nasti stea/ si iată-mă doar un trist adevăr care umblă prin/ lume/ licurici al nesfîrsitelor grelelor nopti./ Pentru cîntec si moarte m-ai născut mamă/ învesmîntat în viitorul meu de stele căzătoare/ n-am contenit să-mi hrănesc propriul gol/ si să mîngîi pămîntul de sub pleoape./ De ce m-ai născut de carne, mamă/ cînd as fi putut repeta piatra/ cînd as fi putut fi copac sau spumă de mare" (Intrarea în miracol). Byron, Shelley, Lermontov îsi aduc pînă la noi "tînguirea" prin mijlocirea învătăcelului lor contemporan. Un adaos de exactitate în expresia deznădejdii apare în următoarele stihuri problematizant metaforice, desi nu mai putin viforoase: "Cu inima zdrentuită vin la voi zeii mei ficsi/ desi stiu că în tînguire numai unul singur încape/ cu inima zdrentuită la voi vin cîntece amare/ hieroglife subtiri maltratate de spaimă/ si întreb: Linistea voi afla-o?/ Furtunile-ntîrzie schizma întărîtă lacrimile./ Spune cuminecătură despre mine cel de/ dincolo de mine ce stii-voi?"(Preludii pentru trompetă si patru pereti). Sau jucînd pe echivocul biblic al numelui Daniel, precum încă o mostră a înfricosării rezonante în infinitele spatii romantice, constelate reflexiv si optional: "Daniel nu pleacă prea departe de sine/ Daniel, Daniel, moartea în preajmă fosneste/ si tu rîvnesti bolti cu idei căzătoare/ sărbători fără nume./ Daniel, Daniel, în spatiul înfricosat dintre da si nu/ moartea amarnic fosneste/ în groapa din suflet umbra stelei/ se-alintă/ si tu, Daniel, Daniel, grămadă de fulgere/ adunînd fărîmele răbdării/ si tu, Daniel, Daniel, grămadă de fulgere/ dansînd pe acoperisul secundei./ Lasă vor veni destui să atingă/ corpustii curajului peticitele drumuri ale gloriei/ Daniel, Daniel, moartea fosneste în groapa/ cu lei?"(Groapa cu lei).
Dar Daniel Corbu nu rămîne în preajma oricum intemporalelor "vetre", a "stelelor umflate de plîns", a "sperantei care bate ca un clopot", îndreptîndu-se spre derivatiile mai recente ale romantismului, pe care le reprezintă pozele insurgentei plebeiene, ale încrîncenării fantaste, ale sfidătoarei reverii exotice. Dacă Baudelaire definea romantismul drept "o binecuvîntare a cerului sau a infernului căreia îi datorăm stigmate eterne", să ni se permită a preciza că, desi "eterne" în sens moral, aceste "stigmate" suferă mutatii de ordin estetic. Avem în vedere aici mai putin productia confreriei de la San Francisco (Lawrence Ferlinghetti, Gregory Corso etc.), care alcătuieste un fundal international, mentionat în relatie cu poezia lui Daniel Corbu, cît viziunile indigene ale unor Dimitrie Stelaru, Emil Botta, Constant Tonegaru, Ion Caraion. Posedînd aceeasi grupă de sînge liric cu acestia, desi cu o vigoare personală, fără nici un tic epigonic, autorul Duminicii fără sfîrsit adoptă un ton sfidător, uneori usor licentios, de artizan artăgos, emitînd mestesugite sudalme: "Zi de zi am lucrat la corabia cu sapte pînze/ ca la o mare constructie./ I-am asezat cu grijă prova teuga babordul./ Treceau zilele ă prostituate fierbinti/ pentru ibovnici de treabă. Tineretea/ asa a trecut./ Veneau oamenii un fel de Iisusi astmatici:/ ăse spune c-ar înălta o corabie/ dar nimic nu se vede ă ziceau -/ poate că-i doar o corabie de vorbeă./ Zi si noapte am continuat să lucrez la corabie./ Zi si noapte imperiul îndoielii am frînt./ I-am asezat cu grijă pupa trirema odgoanele/ despăturita vatră din suflet găletile cu rouă/ ăPoftiti în corabia cu sapte pînze/ vîntu-i prielnic si depărtarea ne-asteaptă/ iat-o cum luminează cu toate rănile sale!ă/ Dar oamenii întîrziau să urce./ ăAsta nu-i o corabie ca toate corăbiile/ ziceau încercînd în mîini carcasa de litere/ fierbinti/ asta e o corabie de silabe/ asta e o corabie umplută cu lacrimiă" (Corabia). Trist megaloman ametit de satisfactia "facerii" sale verbale, îsi recunoaste "nerusinarea", id est impostura artefactului estetic în raport cu trăirea ca atare: "Pe zi ce trece tot mai al tău/ pămîntule prieten./ Am inventat cîntece de adormit universul/ am îndulcit catapetesme/ m-am lăsat devorat de cuvinte/ călcîndu-te am trăit bucurii nerusinate/ bucurii de om singur" (Dacă toate gîndurile duc într-o carte). Poetul are sentimentul unei damnări moderne, în compozitia căreia intră istoria (nervozitate temporală), spaima multimii (nevroză a solitudinii), dedublarea eului (inconformism al fiintei în raport cu sine). "Pesimismul" e conotat metropolitan, spre a i se asigura alibiul unei "actualităti" pe cît de defectuoase moralmente, pe atît de trebuitoare nădejdii de supravietuire estetică: "Trec pe străzi cu o sabie deasupra capului./ În spatele meu istoria si această clipă care i se adaugă./ În fată femeia în verde semănînd cu nelinistea mea/ emuli ai curajului mastodonti spînzurati prin barăcile/ rîsului voluntar îngrijind rănile publice/ la etaj un bufon plîngînd în singurătate./ Trec pe străzi ca un Cain cu mîinile/ însîngerate mut si orb ca Dumnezeul acestui veac/ refuz toate măstile biletul dus-întors/ din jacheta conformistului/ dau buzna prin pietele pe unde moartea îsi face/ jocurile de artificii si cei de fată albesc de spaimă./ Nu sînt fericit pesimismul meu a si făcut prozeliti/ rătăcesc între mine si mine cu o sabie deasupra/ capului blînd dezertor prin aburul viziunilor poezia/ m-a învătat să fiu mereu singur./ Trec pe străzi cu o sabie deasupra/ capului nimeni nu observă/ doar tu inimă: usă prin care plec si mă-ntorc/ în fiecare seară" (Elegie). În acest climat de supraromantism (pandant al suprarealismului), eul îsi pierde consistenta, devine lax. Narcis nu se mai priveste fix în oglinzi, ci deambulează fantomatic prin luciul lor, trupul său însusi se multiplică în senzatia de mortificare: "Încă te stie gura mea sărutînd lame subtiri/ încă te stiu mîinile plînsul fără motiv/ vai mie rătăcitor prin oglinzi/ firimiturile cîntecului au amutit/ si-i atîta liniste/ de parcă-as fi murit în mai multe trupuri/ deodată" (Palimpsest). Aprehensiunea bardului este de-a nu-si însusi viitorul altei fiinte: "acum tot mai spăsit înaintez/ de teamă să nu trăiesc altcuiva viitorul" (ibidem). Un chip de-a scăpa de povara "emotiilor" pe care le ascunde "cu rusine" îl reprezintă anamorfoza "inimii", preschimbarea ei în proteicele iluzii: "În atîtea lucruri te preschimb inimă a mea/ credincioasă tuturor utopiilor/ în năluciri si cuvinte tornade sfîsieri/ amăgiri" (Zori tulburi si o mînă la frunte). Starea psihică a poetului e cea a unui boem sortit "pierzaniei", asumîndu-si anticipat "înfrîngerile", bătut de ploi, înstrăinat de sine. Initial interogativă (prin decorul ei fizic, apărea somatia intemperiilor), boema sfîrseste prin alienare: "M-am născut în anotimpul friguros al întrebărilor./ Călătoresc mult.(...)/ poemele sînt procese verbale ale tuturor bătăliilor purtate cu mine/ si nu stiu de ce n-am refuzat niciodată acest drum/ care seamănă cu pierzania./ Trec pe străzi pregătit pentru o nouă înfrîngere/ înaintez prin ploaia de noiembrie/ viata e misterioasa sincopă ziua de mîine/ mă întreabă de-s singur/ si se pare că adevărul rămîne acelasi/ oricît as striga eu între aceste coperti./ Înaintez prin ploaia măruntă de noiembrie/ pregătit pentru o nouă înfrîngere/ în urmă se aud doar zarurile ploii pe acoperis./ Întors la mine găsesc un străin/ căruia îi dau uimit bună seara" (Bună seara). Alienare ce dobîndeste cîteodată aspectul mirific al unor tărîmuri îndepărtate, ca un drog simbolist si post-simbolist, pe filiera Minulescu-Tonegaru, nu fără pigmentul satiric al cărui echivoc vizează atît conditia existentială, cît si constiinta metodologiei expresive, a recuzitei utilizate cu o plenară luciditate, în ciuda patetismului inclus: "La o oră tîrzie din noapte pe cînd tocmai încetasem lucrul/ la ăTratatul despre lasitatea lumii de la origini/ pînă în prezentă si urmăream pe internet/ cele mai negre stiri cînd tocmai aflasem că în Costa Rica/ criminalitatea printre elefantii albi crescuse îngrijorător/ că un bărbat aprins de viol a siluit nouă femei/ într-o singură zi undeva prin Canare/ si mafiile au sechestrat din nou copilul/ miliardarului Hababis că lucrurile printesei Diana/ se vînd prin talciocuri umbroase..." (Pasărea neagră). Înscenarea aduce din nou gustul romantic al farsei grav-ironice. E pus la contributie Corbul lui Edgar Poe, care rosteste, dincolo de faimosul Nevermore, vorbe sibilinice, descifrate de ascultătorul său cu "Dictionarul cel mare": "auzii bătaia din aripi si magicul Corb/ asezat pe pervazul ferestrei rosti pentru ultima oară/ THAKATIMUNU SIPEDI/ prin livada cu visini depărtîndu-se/ printre zarurile si tomberoanele noptii/ depărtîndu-se/ în timp ce repetam zăpăcit/ ăGhnoti Seautonă ăZopediă ăImunuă ăKatimosă ăSpre Undeă/ ăEsti Viata esti Moartea?ă ăEsti înfătisarea Ruinei?ă THAKATIMUNU SIPEDI, THAKATIMUNU SIPEDI/ Dincolo de bine si de rău asteptînd zorii" (Pasărea neagră). Astfel versurile iau o turnură psihedelică. "Morala" poemului se pierde în aburii halucinatiei solemne.
O a treia ipostază a lui Daniel Corbu o alcătuieste tranzitia de la boema (mai mult ori mai putin stilată) la livresc. De la mărturisirile "scandaloase", gen "Încrîncenat stau în jurul inimii" (Preludii pentru trompetă si patru pereti). Sau: "diminetile ca niste fituici" (ibidem). Sau: "Vai! Zac uitat ca o jiletcă-n cuiere" (ibidem). Sau: "Vorbele mari tot plesnesc fără voie" (ibidem), autorul se converteste la idealul textului, al Cărtii. "E un soi de mistică laică ("ca o timidă religie/ ascultînd cum îmi creste o fereastră"). O conceptie aparent mallarméană, care-l atrage însă nu direct, ci pe calea ocolită (mai bine zis foarte ocolită!) a lumii empirice. O abstractizare în trepte, contînd nu atît rezultatul, mai mult enuntiativ, cît fazele intermediare ale distilării fenomenalului în idealul scriptural. E o ceremonie dinspre "impuritate" spre "puritate". E ca si cum o persoană ar executa un dans complicat în jurul unui pom, înainte de-a culege un fruct dintr-însul: "Trebuie să-mi învăt moartea cîte ceva despre mine/ în noptile tulburi cînd scriu/ cu aceeasi încrîncenare cu care as urca muntele/ fericit ca mirii aceia care făceau dragoste în cimitir/ pe iarbă verde ca să umilească moartea./ Voi vă uitati în biografia mea controversată/ prin o mie de ferestre/ ne suspectăm unul altuia spaima frînghia din jurul/ gîtului oxigenul/ plecăm din noi ne întoarcem în noi/ zilnic aduc dovezi despre inima mea/ transformată-ntr-o carte? (Alt poem care si-ar fi dorit un final optimist). "Zidurile livresti" nu reprezintă un dar, ci o formă a damnării, finalul melancolic al unui ciclu vital al cărui dramatism nu se poate resorbi în întregime în verb: "Pe nesimtite îmbătrînesti/ tot căutînd metafore pentru gloria unui text/ împroscat cu azur cu idei vermion cu roza apocalipsă/ a clipei de fată./ Erai tînăr îti cresteau intrigi si gheare/ de sfîsiat sărbătorile/ zilnic priveai streangul negru/ STREANGUL NEGRU./ Învătai:/ arta o mică înselătorie aplicată celulelor orgolioase./ Învătai:/ Vita impendere verso. Să-ti consacri viata adevărului./ Într-o cameră cu ziduri livresti" (Streangul negru). Cartea nu e decît o entitate thanatică, o criptă: "Dacă toate gîndurile duc într-o carte/ fericită carte esti pămîntule/ o moarte întreagă voi dormi în tine/ o moarte întreagă îmi vei albi oasele" (Dacă toate gîndurile duc într-o carte). Ori un grandios decor mort, o istorie provocatoare prin contrastul său fată de prezentul viu: "Oare lasitate se cheamă întîrzierea în utopii?/ Voci. Mereu voci. Stau în camera mea/ ca-ntr-un templu de cretă/ ca-ntr-un împietrit Babilon. De-o parte si de alta cărtile./ Dincolo sau dincoace de fereastră-i visarea?" (Preludii pentru trompetă si patru pereti). Cartea nu e, ca la autorul Herodiadei, o hieroglifă a Neantului, o răscruce a limbajului cu Absolutul, ci o nostalgie a existentei, un rest al său, tînjind după întregul ce-a fost ori ar fi putut fi. Printre stihurile dezabuzării abstractizate, vitalitatea tîsneste slobodă, aidoma unor fire de iarbă din crăpăturile asfaltului. Biruie datul temperamental al poetului. Între poem si trăire are loc o luptă surdă, biruinta poemului nefiind decît o victorie à la Pirus. Viata decimată revine sub chipul invincibil al "uimirii", sorginte deopotrivă a poeziei si a cugetării, închizînd cercul antagonismelor pururi active: "Toate epitetele si-au luat cîmpii din poemele mele./ Singur extatic amar construit din bucurii retezate/ stau atent să văd unde-si mai înfige coltii/ Metafora./ Dimineata umbra ta seamănă cu un clopot/ mi se spune/ cu un palimpsest revoltat./ Deasupra întîmplării de-a nu fi/ nimic si nimic/ dedesubtul întîmplării de-a nu fi/ nimic si nimic/ oglinzile acoperă singurătăti voiajere/ pe limba dulce-amară înfloreste furtuna/ singur extatic amar/ stau atent să văd unde-si mai înfige coltii/Metafora./ La academia poemului principalul subiect e uimirea" (Academia poemului). Cerneala, instrument al sacrificiului literar, apare celebrată nervalian: "Coplesitoare măretia golului/ pe care urmează să-l umplem./ Astfel asezat între imnele stăpînirii de sine/ în camera asta unde vorbesc singur/ să nu mă uit/ soarele negru al cernelii/ m-apasă./ Soarele negru al cernelii/ m-apasă". (Preludii pentru trompetă si patru pereti). În cele din urmă, substantele afective ale trăirii, desi părelnic învinse în impactul cu Cartea, se repliază în nucleele lor, drept autentice purtătoare ale divinului mister al fiintei: "Obosite sentimentele se retrag din cărti/ tu ca o inimă însingurată răsai/ călcînd în picioare propria umbră/ precum Dumnezeu orizontul" (Nastere vinovată sau scurtă introducere la lectia despre om). Luptînd cu poezia precum Iacob cu Îngerul, Daniel Corbu rămîne stăpîn pe fiinta sa, care-l ajută "să privească lumea prin mai multe răni deodată", textuale ca si existentiale.

__________________________

Daniel Corbu, Duminica fără sfîrsit, Ed. Axa, Botosani, 1998, 156 pag., pret nementionat.