Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Un trecut care nu trece de Vasile Popovici


Nu am văzut ca problema angajamentelor la Securitate să fi făcut la noi obiectul unor dezbateri publice serioase.

La începutul anilor '90 problema aceasta mi se părea esenţială dintr-un singur punct de vedere: aveam convingerea că angajamentele de informator/ colaborator pot fi o teribilă sursă de şantaj politic în mâna Securităţii, trecute cu arme şi bagaje în slujba noii puteri autoinstalate. Ce era de făcut? Ce era de făcut cu armata invizibilă a informatorilor, capabilă - în mintea mea, în mintea noastră, a celor angajaţi într-o schimbare profundă a societăţii româneşti - să influenţeze obscur evoluţia României în acei ani de mari incertitudini? N-aş vrea să trec însă de la singularul persoanei întâi la pluralul ei fără să precizez cine erau cei care gândeau astfel: să spunem că din "grupul" respectiv făceau parte toţi cei care credeau în justeţea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara.

N-am ştiut atunci să dăm un răspuns la problema dosarelor, dar am considerat că lucrurile ar trebui să fie tranşate fără convulsii şi radicalisme prin îndepărtarea de pe listele de candidaturi timp de zece ani (o legislatură scurtă de doi ani urmată de două legislaturi complete) a foştilor nomenclaturişti şi securişti. Atât şi nimic mai mult! Pentru zece ani să tăiem legătura dintre trecut şi viitor, fără alte măsuri. Obsesia "dosarelor", căci era o adevărată obsesie, ar fi urmat să se regleze astfel natural, ele devenind inutile şi mai ales inutilizabile.

Ca deputat în legislatura '92-'96, am iniţiat un text de lege, primul de acest fel după 1990, prin care solicitam preluarea arhivei Securităţii de către Parlament. Cu ce scop? Ca să fie sigilată şi să fie scoasă din circuitul şantajului. Ideea ca dosarele informatorilor să fie făcute publice şi ca "procesul comunismului" să înceapă cu informatorii îmi era complet străină: ne era, atunci, complet străină. Să ne înţelegem însă: procesul comunis­mului, termen desigur nepotrivit prin potenţialul de spaimă ce-l induce, înseamnă condamnarea simbolică a comunismului, aşa cum a avut ea loc în 18 decembrie 2006 prin intervenţia în parlament a şefului statului.

Ar fi fost aberant şi profund injust să începem cerce­tarea trecutului prin condamnarea victimelor! Şi iată că tocmai asta s-a întâmplat! Punctul 8 a eşuat, în schimb, prin­tr-un efect pervers de eşecuri politice şi civice succesive, cei antrenaţi în mecanismul terorii şi primele victime ale ei, informatorii, sunt azi aduşi în piaţa publică şi lapidaţi. Primele victime?

De ce-i consider pe informatori victime? Cu minime excepţii ce ţin de patologie, fapt pe care-l intuiam acut de la bun început, fără să ştiu ce pot conţine arhivele Securităţii, dar fapt izbitor acum când citim dosarele, informatorii şi colaboratorii au fost racolaţi prin şantaj, prin exploatarea fricii, a oportunismelor, a omeneştilor, preaomeneştilor slăbiciuni şi defecte. Nu toată lumea a semnat, se va spune. Fireşte! Dar nu m-aş grăbi azi să-l pun la stâlpul infamiei pe tânărul de 20 de ani care a semnat sub presiune. Şi ca să îndepărtez orice ambiguitate, mă grăbesc să spun: nu am semnat angajamente la Securitate, deşi aş fi vrut să lucrez în diplomaţie (cum mi s-a şi oferit, cu condiţii), deşi mi-aş fi dorit să pot participa la congresele de semiotică de la Urbino (cum mi s-a şi oferit, cu condiţii), deşi nici în luna de miere n-am avut un acoperiş propriu deasupra capului şi deşi am crezut că locul meu ar trebui să fie la Facultatea de Filologie şi nu la şcoala cea mai amărâtă din cel mai amărât cartier din Timişoara. Ce aş fi făcut dacă m-aş fi trezit la un moment dat într-o poziţie de maximă vulnerabilitate, exploatată oportun de către Securitate? Aş fi semnat sau nu? Nu ştiu. Aş vrea să pot să afirm că nu aş fi semnat.

Au trecut două decenii de la căderea comunismului. România e de câţiva ani membră UE şi NATO. Suntem, de bine de rău, o societate liberă. Liberă în general şi liberă de propriul trecut. Cu o singură, notabilă excepţie: informatorii şi colaboratorii au rămas legaţi pe vecie de trecutul lor. Timp de două decenii, dar mai ales după înfiinţarea CNSAS, ei trăiesc cu dosarele lor de Securitate în suflet şi minte. E un coşmar ce nu se mai sfârşeşte. Iar aceste dosare, care formează haznaua naţională, au devenit pentru opinia publică literă de evanghelie. Ce e scris acolo aia e. Ce a scris ofiţerul de Securitate, ce a anexat el, "realizările" lui profesionale (a fost şi el om sub vremi şi a raportat "succese"), toate astea au devenit în faţa noilor procurori din presa română probe irefutabile.

O spun răspicat: nu cred în aceste procese publice. Nici în procesele din presă, mercenara presă română; nici în procesele de la CNSAS, fiindcă nu cred din principiu în judecata funcţionarilor, după model kafkian; şi nu cred, în această speţă cu totul specială, nici în procesele de la tribunale, căci vorbim, pe de o parte, despre tribunalele noastre şi, pe de alta, despre disecarea unor cazuri umane de o complexitate pentru care tribunalele nu au şi n-ar trebui să aibă competenţe. Cred însă în judecata nuanţată a cercetătorilor, care vor trebui să pună toate accentele necesare, avertizaţi asupra mecanismelor fricii, asupra distorsiunilor generate de totalitarism asupra abisalităţii umane etc.

Foştii informatori sunt singurii români pentru care decembrie 1989 nu a fost ocazia unei eliberări: pentru ei pedeapsa nu are termen de prescripţie, fie că au fost deconspiraţi, fie că nu (dar ziua deconspirării poate veni oricând, iar dezonoarea nu dispare decât odată cu numele). Cum putem accepta această teribilă anomalie? Cum putem accepta să existe pedeapsă fără ispăşire, iar victima, tot ea, să mai plătească o dată? O viziune a eternei condamnări, aşa cum apare ea prin publicarea dosarelor Securităţii, ignoră total ipoteza, deopotrivă creştină şi universală, a transformării interioare sub efectul timpului şi al tensiunilor psihice. Chiar şi cel mai înrăit criminal se poate converti. Or, noi judecăm azi oameni care au avut o cedare acum 30 sau 40 de ani, prinşi în mecanismele totalitare, şi o facem ca şi când ei trebuie să fie reduşi fără-ncetare la acel unic moment al cedării. Pentru ei nu există nici iertare şi nici convertire interioară. E odios!

Trei cazuri nu-mi ies din minte: Neculai Constantin Munteanu, Carol Sebastian şi Gabriel Gafiţa. Fiecare, fireşte, cu povestea lui, dar racolarea lor seamănă, cum seamănă şi îndârjirea cu care fiecare s-a zbătut să scape după câţiva ani de captivitate în relaţia cu Securitatea, oprobriul ulterior, ce survine în cursul unor evoluţii profesionale remarcabile.

S-a întâmplat să cunosc îndeaproape cazul lui Carol Sebastian. Student atipic şi strălucit la Filologia din Timişoara, el a fost agăţat cu avortul unei colege; avortul era ilegal pe vremea aceea, pentru cine a uitat sau n-a ştiut, şi aspru pedepsit. I s-a cerut să raporteze despre colegul şi prietenul lui şi al nostru poetul Andrei Bodiu. Nu doar că Andrei Bodiu a fost prevenit de Carol Sebastian (Sebestyen pe-atunci) despre rapoartele ce i se cer, dar micul nostru cerc de literaţi era şi el la curent. Aceasta nu ne-a împiedicat să-l cooptăm după '89 în grupul nostru şi să-i arătăm toată încrederea şi simpatia. Cariera lui jurnalistică, ireproşabilă, bazată pe convingeri şi pe o anume furie ce ţâşnea chiar din drama proprie, s-a întrerupt brusc când dosarul lui a fost făcut public. Mai e nevoie să disecăm datele acestui parcurs ca să înţelegem nedreptatea ce i s-a făcut în anii studenţiei şi nedreptatea ce i se tot face la nesfârşit, fiindcă e o nedreptate continuă, după publicarea dosarului de informator? Tinerii de azi din presă, care nu au cunoscut coşmarul totalitarismului, dar se grăbesc să condamne, adesea la ordin, au desigur o tresărire de superioritate în faţa acestei execuţii publice. Ei sunt desigur mai buni decât Carol Sebastian.

Deconspiraţi, unii preferă să se retragă total din spaţiul public, alţii se apără (cel mai convingător a făcut-o N. C. Munteanu în cartea sa Ultimii şapte ani de-a­casă. Un ziarist în dosarele Securităţii), aţii în fine o fac neîndemânatic şi părând că se justifică. Dar într-un fel sau altul pedeapsa cea mai mare e interioară, iar cel ce n-o intuieşte suferă de un grav handicap în ordine umană.

Nu vream să spun cu aceasta că toţi informatorii au fost victime în aceiaşi termeni şi că fiecare informator îşi duce cu sine cadavrul propriului trecut cu aceleaşi dezgust şi revoltă fără obiect precis. Dar dacă unul singur, nu mii şi sute de mii câţi sunt, resimte injustiţia acestei situaţii, atunci societatea românească de azi, ce se proclamă democratică şi liberă, trebuie să-l elibereze pe acel captiv. Cum? Punând o şapă de beton peste această hazna. Să intre în infernul dosarelor doar acela ce nu le va folosi ca să lovească încă o dată şi pe care şcoala l-a învăţat cum se distribuie nuanţele, fără de care riscăm să ne aliniem cu toţii la practicile fostei Securităţi.