Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Un trecut prea apropiat de Simona Vasilache


Nu cred că lipsa de imaginaţie l-a făcut pe Ghica, în vremea Convorbirilor literare, să-si boteze o serie Convorbiri economice. Mai degrabă ceva din aplecarea spre dialog a unui secol pe cât de înfipt în părerile lui, pe-atât de dornic de împărtăsire se citeste în aceste convorbiri repetate.

Oamenii timpului s-au vrut profesori, într-un sens mai popular decât îl îngăduia catedra, şi şi-au croit ocazii de-a discuta. Cu atâta rost şi eleganţă cât i-a lăsat patima.

Am în faţă primul volum din a treia ediţie a pomenitelor Convorbiri, apărut la Socec, în 1879. Ceea ce vrea Ghica, apărându-se de
lipsurile metodei cu o modestie cam jucată, e o teorie economică închegată cu mijloacele scriitorului. Ceea ce-i iese e o carte plictisitoare în demonstraţii şi sclipitoare, în schimb, în observaţii. Are, acest prim volum, cinci părţi: Munca, Creditul, Împrumuturile statului, Proprietatea şi Industria. Pe fiecare o văd fel de fel de ochi, ai novicilor de un cuceritor bun-simţ, ai bătrânilor superficiali şi blazaţi, ori ai tinerilor şcoliţi în Apus, chemându-şi ţara la socoteală. Poziţia lui Ghica însuşi, aşa cum o construieşte prefaţa, e aceea a unui om cu mânecile suflecate, chiar dacă activismul lui e din sfaturi. Îmi iau libertatea de a întineri grafia textului, arătân-du-l, vai, în stricta lui actualitate: "De mai mulţi ani societatea noastră se învârteşte într-un cerc vicios; un rău mare ne apasă, cătăm cu toţii izvorul acelui rău, fiecare îl vedem în deosebite locuri, după punctul de vedere în care ne punem; îl vedem în regulament, în convenţiune, în poziţiunea noastră geografică, în lună şi în soare, nimeni însă nu a căutat să împlinească lipsele ce le avem. Oare ignoranţa, corupţiunea şi eroarea nu au ele nici o parte la starea tristă în care ne aflăm?" (p. VII). Biete victime, paralizate de mulţimea lucrurilor de făcut. Cum să nu fie ispititor să le dai un sistem, o direcţie?

„Unde ne aflăm şi unde mergem? Toată întrebarea ce trebuie să-şi fi făcut de o mie de ori orice bun Român care cugetă câtuşi de puţin. Numărând grădinile şi plimbările pline de lume, audiind muzicele şi lăutarii care cântă ziua şi noaptea lângă butoaiele cu bere care se descarcă necontenit la Tunel, la Raşca şi la grădinile cu lei şi cu cerbi care s-au deschis unele lângă altele în toate colţurile mahalalelor; măsurând grosimea coadelor rochiilor care mătură praful, gunoiul şi noroiul stradelor; privind strălucirea trăsurilor care se leagănă pe şosea; admirând luxul livrelelor şi feţele domnişoarelor care se învârtesc în birje, ne putem zice că mergem ca praful şi noroiul unde ne duce vântul şi apa." (pp. 13-14). O catastrofă à la légère, asupra căreia prelecţiunile lui Ghica au efectul unei predici în lupanar. Greoaie şi părtinitoare - autorul lor e, în definitiv, un politician - nu se răscumpără decât prin personaje, pe ici, pe colo, pitoreşti, printr-un comic de situaţie neştiutor de doctrină.

De pildă, un proaspăt doctor se întoarce în ţară, umilit de excesive controale vamale, priviri suspicioase, drumuri care rup diligenţa şi, mai ales, de răsfăţul bătrânilor părinţi, hrănit din minciuna unor aşteptări înşelate. Ei îl doreau doctor în drept, ca să se ridice, să răscumpere banii daţi pe şcoli străine, el vine doctor în litere şi filosofie, cu ambiţii de arendaş. Logica tatălui - „te vedeam răsturnat picior peste picior în trăsură de Paris, cu cai de Cluj, cu vizitiu şi cu feciori muiaţi în fir şi cu cocarde la pălărie" (p. 52) şi a vecinului - „un om cu minte şi cu cap trebuie să caute să găsească mijlocul cel mai bun şi mai repede de a se îmbogăţi. Suntem oameni, nu suntem furnici" (p. 61) se lovesc de argumentele unei propăşiri înţelese romantic. Moştenire a unui secol care ne-a lăsat conversaţia, în loc să ne lase speranţa.