Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Un univers erotizat de Gheorghe Grigurcu


Matrice a unei psihii colective, satul e o temă majoră a poeziei româneşti. Date fiind numeroasele-i abordări, lumea rurală n-ar mai putea fi tratată eficient estetic de către poeţii contemporani decît în circumstanţele unei diferenţieri nu tocmai lesne de atins. Altminteri nu se obţin decît pastişe, ecouri mai mult ori mai puţin sonore a ceea ce s-a mai spus. Pentru a fi performanţi, poeţii rustici ai epocii actuale se străduiesc a-şi conduce inspiraţia între notele de prospeţime personală şi generalităţile cvasiinevitabile, în aşa fel încît cele din urmă să nu le eclipseze pe cele dintîi. Însă repertoriul deja stabilit al motivului în cauză e tiranic. Bard al satului, Mircea Bârsilă, de care ne propunem a ne ocupa în prezenta cronică, se simte dator, bunăoară, a relua imaginea "oraşului blestemat", opus satului prin minciună şi "monstruozitate". E un topos bătătorit încă de la începutul secolului XX şi repetarea lui, chiar dacă "modernizată" prin trăsătura vampirică, nu aduce nimic nou: "Încotro îmi duci, oraşule, sîngele? Eşti fiul meu/ - te-am înfiat - unde mi-l duci? Şi liniştea ta/ de ce minte? Şi cîntările de ce ne înşeală? Himere./ Labirinturi. Şi ferestre înalte. Şi mîinile mele,/ oraşule, ah, mîinile mele - cele de lapte -/ întinzîndu-se, adesea, în somn, către părţile feminine/ şi moi - atît de calde şi atît de moi - ale sfintelor/ ţinuturi natale. Încotro îmi duci, oraşule, sîngele?/ Eşti fiul meu: te-am înfiat! Eşti fiul meu: te-am înfiat!/ Îţi simt în ceafă răsuflarea de monstru: jumătate taur,/ jumătate bărbat. Himere, labirinturi şi femei/ ce se prefac, spre miezul nopţii, în şerpoaice./ Încotro îmi duci, oraşule, sîngele?/ Într-adevăr, toate oraşele sînt, în felul lor, blestemate" (Încotro îmi duci, oraşule, sîngele).
Dar ţărănia lui Mircea Bârsilă e profundă şi simpla ei notificare se încarcă de-o fulguranţă autentică. Chiar prelevînd oarecum întîmplător probe ale textului în cauză, obţinem sugestia unei unităţi morale care stă la temelia acestei producţii, neîngăduindu-i risipa stilistică: "Mi-e tot mai greu să mă simt existînd: un înger închis,/ din greşeală, într-un pătul" (Mi-e tot mai greu). Sau: "Aici, unde numai aburii cailor şi întîia ninsoare a iernii/ mai izbutesc să-l scoată din întristare/ pe bărbatul din mine" (Voi muri, ştiu bine). Sau: "întunericul/ prin care înaintăm cuprinşi de pornirile orgiastice/ ale seminţelor"(Uşile unui poem). Sau: "Şi tropotele învelite în pămînt ale cailor: ale frumoşilor cai/ pe care am copilărit" (Şi ce să ne mai spună). Sau: "Umblu desculţ prin apa din şanţuri. Prin iarbă./ Şi briceagul în formă de peşte. Şi cercul. Tot copil,/ chiar dacă sînt lat în umeri cum tăietorii de lemne./ Tot copil, chiar dacă îmi las, uneori, capul/ să-mi cadă, la fel ca un măr, în poalele femeilor tinere" (Tot copil am rămas). Din atari consemnări se încheagă perspectiva poetică a unei solidarităţi cu cosmosul, retrăită dureros, asumată ca un destin al morţii şi al plîngerii, însă cu un fond de materialitate frustă, zgrunţuroasă, precum o subiacentă compensaţie a conştiinţei subiective care suferă. A unei conştiinţe ce se alină identificîndu-se cu materiile nostalgiei sale. Desigur, acest patetism sumbru, acest revers îndoliat al vitalităţii ni-i reaminteşte pe liricii noştri rurali ai generaţiei '60. La fel ca-n baletul lor expresionist, informul confesiunii primitive se rafinează, abisalitatea prinde chipul unui ceremonial: "O nouă cădere nervoasă: de ce, de ce să ni se ia vederea/ şi carnea de pe oase pentru a fi schimbată, după o vreme,/ în scoarţă de arbore sau în fluturi de noapte?/ Iată-mă pornit, seară de seară, la aprinsul lămpilor,/ să sparg întunericul cu pietre. Iată-mă plîngînd/ cu obrazul lipit de bobul de grîu, în încercarea/ - zadarnică - de a muri unul în locul celuilalt./ Prezumţii şi viziuni în care soarele este plin/ de noroi şi de sînge, în fiecare dimineaţă,/ de zgură şi de abisuri, de parcă s-ar ivi direct/ dintre coapsele imaginaţiei noastre. O nouă cădere/ - a cîta pînă acum? - şi visele tulburi/ în care sînt invitat la masă de rudele moarte./ Sînt purtat, în zori, de o furnică/ de la un muşuroi la altul, în spate, şi de la un/ cimitir la altul: eu semănînd cu oul ei/ şi ea, desigur, cu mama - îmbrăcată în negru" (O nouă cădere nervoasă). Penitenţa pe care şi-o ia asupră-şi autorul este tocmai această identificare cu ciclurile materiei. Nedepăşind limitele vîrtejurilor materiale, el suferă în numele unei transcendenţe doar întrezărite, incerte, ca o credinţă in statu nascendi, care, înainte de-a se proclama, îi încarcă pe oameni cu o vină obscură. Se manifestă aici un amestec de elan şi degradare, de trufie şi ascetism, sub semnul unei religiozităţi primordiale, gata parcă a izvorî din cosmicele genuni, dar încă neformulată: "Aici, unde sîngele nostru - al fiecăruia dintre noi -/ este un vrej răsucit către soare.(...) Aici, unde lumina este pentru privirile noastre/ la fel ca bălegarul vechi şi huma, pentru rîme.(...) Aici, unde foşneşte, în fiecare dintre noi,/ un copac prăbuşit şi unde abia după moartea mea/ va fi întins, peste tot, un pămînt nou: peste nisipuri/ şi peste glia săracă a dealurilor,/ peste gunoaiele puturoase de la marginea oraşelor/ şi peste infernalele părţi ale îmbătrînitului trup femeiesc al ţărînii./ Aici, unde nici măcar pielea de pe noi nu este a noastră/ şi unde singura uşă/ dintre cerc şi pătrat rămîne, în continuare, crucea" (Aici, unde sîngele nostru).
Să încercăm însă a stabili originalitatea acestei poezii care, pînă la un punct, merge - oricît de onorabil - pe trasee prestabilite. Avem impresia că pentru Mircea Bârsilă relaţia cu universul este una predominant erotică, precum o proiecţie a unui impuls germinativ fundamental, precum o înaintare a unui flux simpatetic ale cărui unde, izbindu-se de peisajul fastuos al materiilor, se reîntorc, reverberînd asupra subiectului emitent. Femeia e resimţită ca o plăsmuire telurică, după cum pămîntul roditor însuşi nu e decît o femeie fabuloasă, Geea. Ca în poezia anonimă, mesajul de iubire se împleteşte cu metafora naturistă, se dizolvă în melopeea dulce-amăruie a acesteia: "Ce este, deci, femeia - acest semn luminos/ printr-un geam aburit - şi ce altceva ar putea/ să fie? Surîsul femeii, primăvara/ - cînd ne arăm grădinile cu el - şi urcatul treptelor/ în urma unei femei, pe scara în spirală - şi tainică -/ a foamei de tot ce-a rămas negustat. Un vas din pămînt/ roşu: femeia. Din lut adus din adîncul apelor,/ ce nu obosesc niciodată să fie femeie, şi din ţărînă/ furată, noaptea, din cimitire" (Şi totuşi femeile sînt făcute pentru desfătare). Poetul trăieşte într-o cheie orgiastică, precum într-o supremă acuplare cu natura ce-l izbăveşte de griji, îi insuflă, cum ar spune Blaga, o puritate păgînă: "Nimic mai plăcut decît să stai de vorbă/ cu nişte furnici, asemenea copiilor fără surori de la ţară,/ şi să guşti, fericit, dintr-o sticlă,/ simţind cum îţi curge prin vene - în sensul invers/ al sîngelui - un alt sînge, o altă viaţă: lipsită întrutotul/ de umilinţe şi de nelinişti, de obosesii şi de ameninţări,/ între care şi plînsul înălţîndu-se spre cer, la amiază" (Nimic mai plăcut). Reacţiile actantului pot fi urmărite pe diagrama unor corespondenţe amoroase. Lumii erotizate, acesta îi răspunde printr-o multitudine de dispoziţii ce exprimă fluctuaţiile afectului. Din suprapunerea peisajelor cu simţămîntul erotic - raportul nupţial dintre cer şi pămînt este mult grăitor - ţîşneşte un asemenea entuziasm auroral: "Cîntece. Psalmi. Te simţi înaripat: atît de proaspăt/ şi de sănătos este aerul. O cununie sacră, măreaţă/ între pămînt şi cer. O minune să te trezeşti la ceasul/ acesta şi, în acelaşi timp, o povară: ţi se umple inima/ de pofta de a trăi de-a pururi, aşa cum se umplu fîntînile/ cu apă tulbure - adîncile fîntîni din noi -/ în timpul grăbitelor ploi, de peste noapte, ale verii./ Aceste clipe cu obedele de măr verde./ Aceste clipe şi ulucelele lor/ făcute din lapte dulce" (Ultimele stele, dimineaţa, în zori). Intervin însă şi clipe tensionate, neînţelegeri ale cuplului care duc la disociere. Nu întîmplător e din nou menţionată aici legătura dintre bărbat şi femeie, al cărei impas este extrapolat asupra speţei umane şi, prin intermediul acesteia, asupra universului. Un ocazional misoginism se răsfrînge asupra lumii, eclipsînd-o: "Aceste ore/ atingînd aerul la fel ca limbile unei vipere aţîţate./ Aceste ore meschine/ cînd somnul fiecărui bărbat este prins,/ la celălalt capăt, în cuie, de somnul unei femei./ Un şoarece roşu/ ronţăind cu îndîrjire pe sub duşumele: soarele.(...) Această lume/ în care seminţia omenească a fost trasă,/ încă de la începuturi,/ pe sfoară, şi aceste ore ale ei:/ aceste vipere de o sută de ori mai vipere decît viperele" (Aceste ore atingînd aerul). Oboseala erosului apare consemnată într-un limbaj deopotrivă lilial şi sarcastic, cu valenţa unei demonizări: "Am obosit,/ pur şi simplu am obosit s-o iau mereu de la capăt./ Îmi pluteşte, la fel ca Ofelia, setea de viaţă, pe ape./ Mie însumi, dacă vreţi să mă credeţi, îmi apar travestit/ într-un înger: un înger ce trece, prin lume, în somn,/ şi pe care tot ce vede îl face să se creadă/ în bezna - luminată de ruguri - din întunecatul Infern" (Am obosit pur şi simplu). Criza eului, acea înstrăinare de sine a poetului, nu e decît o înstrăinare de obiectul iubirii sale universale: "Mă simt în continuare foarte departe de mine. O fiinţă/ care trăieşte viaţa altcuiva. Un trandafir adînc. O fîntînă/ cu ghimpi.(...) Atîta timp,/ de cînd nici o pasăre nu mai îndrăzneşte să zboare/ în prelungirea semnului pe care-l am, din copilărie,/ pe frunte" (Mă simt în continuare foarte departe).
Să urmărim acum drumul către regăsirea iubirii, supusă unor teste umorale, uneori, după cum am văzut, suficient de crude. Poetul îşi recîştigă bunul sentiment printr-un elogiu franciscan, care include, în cutele sale caligrafice, factorul compasional. E un elogiu în care iubirea e răscumpărată prin mila faţă de aspectele "dezmoştenite", încifrate în barochismul răscumpărător, la rîndul său, în plan formal. O iubire aprofundată străluceşte prin jerbele exaltatelor enumerări: "Laudă ţie, obsesie blondă a morţii. Laudă florilor înalte/ ale fîneţelor, dar şi celor mici: lipsite doar în aparenţă/ de prestigiu şi care se numără, în felul lor,/ printre lucrurile mai greu de împlinit ale acestei lumi./ Laudă puţinelor clipe,/ în care ni s-a dat să vedem cum ninge cu găuri de flaut,/ şi aromele vesperale din prunduri. Laudă bîrnelor/ pe care se trece în partea cealaltă a rîurilor -/ şi buruienilor crescute peste gorganele de cutii de conserve,/ de anvelope şi de fiare ruginite, de la marginea oraşelor./ Ah, cîtă prospeţime, în această lume,/ de la vicleana frumuseţe a fetelor. Şi rîsetele lor:/ ce minunate jerbe! Laudă ţie, Doamne, pentru toate acestea/ şi pentru multe altele: de la bulbii luminoşi ai narciselor/ de pe mormîntul din inima lumii, la stelele căzătoare/ ale nopţii pe care o bem, adesea, din vin" (Laudă ţie, obsesie blondă a morţii). Treapta cea mai înaltă a raportului erotic cu universul pe care-l întrupează lirismul aci discutat îl constituie acest amestec al regnurilor, această mitologie instantanee a fenomenalului ce revelă, metaforic, o contopire deplină a aparenţelor plastice între ele, ca şi cu sufletul intens contemplativ al poetului, în virtutea unei esenţe unice: "N-am mai băut de mult/ o rochie de fată. N-am mai sărutat de mult/ - pe gură şi pe pulpe - o floare căzută pe jos dintre tei!" (Daţi-mi o scurtă vacanţă). Ca şi: "Se scutură salcia. Se scutură plopii./ Se scutură frunza:/ este ca şi cum ne-ar fi răzuite sufletele/ de solzii lor de mrene sărite pe uscat" (Începe tangoul. Începe valsul). Ca şi: "Acest manuscris ce se preschimbă mereu într-o apă, asemenea lungilor/ cosiţe ale fetelor în ramuri subţiri de răchită" (Această viaţă, această poveste). Graţie unor asemenea iluminate conexiuni, Mircea Bârsilă se arată apt de o iubire fertilă în act (poetic). Mircea Bârsilă - O linie aproape neagră, Ed. AMB, 112 pag., preţ neprecizat