Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
Un veritabil simpozion de Elena Zottoviceanu


Săptămâna trecută, Dumitru Avakian a relatat pe larg despre montarea operei Oedip de Enescu la Cagliari în Sardinia, încă o etapă în drumul lung şi anevoios al capodoperei spre recunoaştere. Chiar dacă nu am văzut spectacolul de la Teatro lirico, am avut în mână programul de sală. Desigur, este un tip de publicaţie care nu intră în sfera culturii decât lăturalnic şi care, pusă sub semnul efemerului, are doar menirea să rotunjească atmosfera plăcută a unei seri petrecute la teatru: distribuţia, câteva informaţii minimale despre piesa jucată, câteva ilustraţii, de obicei cam asta este tot. Acesta este însă diferit. Broşura, editată în condiţii excelente, conţine pe lângă libretul operei (în original şi în italiană) ilustrat cu schiţe de costume, nu mai puţin de 8 articole - unele adevărate studii ample pe diverse teme legate de semnificaţiile filozofice şi artistice ale mitului lui Oedip, cu accent, bineînţeles asupra operei enesciene.

Sub semnătura prestigioasă a lui Roman Vlad, primul studiu - probabil un segment din conferinţa de presă susţinută de autor cu abundente exemplificări la pian - decodează modelul ţesăturii motivice care coagulează discursul muzical; incitante sunt şi ideile despre modalismul enescian, cu trimiteri către Messiaen şi Busoni, care merită aprofundate.

Unei analize la fel de adâncite îi este supus şi libretul operei de către Guido Paduano; el situează viziunea lui Edmond Fleg - George Enescu în contextul secolului XX, relevându-i diferenţa faţă de câteva interpretări celebre (Hofmannstahl, Cocteau, Gide, Pasolini) care nu-l dezvinovăţesc pe Oedip. Strategia lui Enescu se deosebeşte: susţinând solemn inocenţa eroului, el urmează îndeaproape drama lui Sofocle în spiritul a ceea ce s-ar putea numi morala intenţiilor. Prin păcatul său, incestul, Oedip a blocat ordinea firească a succesiunii biologice şi acesta se reflectă în social, pervertind viitorul Tebei, spunea Sofocle (luptele fratricide, Antigona etc.). Fleg - Enescu refuză acest paralelism, dând primat afectivităţii şi apartenenţei socio-culturale asupra biologicului. O demonstraţie amănunţită asupra fiecărui moment dramaturgic, reliefează, uneori prin comparaţii, centrarea Oedip-ului enescian pe teza inocenţei şi a redempţiunii prin ridicarea într-o dimensiune metafizică. "Cunosc puţine afirmări atât de elevate ale umanismului" conchide Guido Paduano.

Cu nu mai puţină ştiinţă, Franco Serpa caută rădăcinile pre-elenice ale mitului lui Oedip urmărindu-i evoluţia de la prima menţiune, prin straturile succesive ale memoriei, până la forma dată de Sofocle, cea adoptată de civilizaţia noastră. Contestând majoritatea lecturilor acceptate - nu este o dramă a destinului ("confuză idee romantică"), nu e spectacolul persecuţiei divine a unui vinovat neştiutor ("definiţie existenţialistă") - autorul, amintind că Sofocle a fost un poet profund religios, încheie cu un citat care oferă ca suprem ideal "să nu te fi născut" (V. arioso-ul lui Oedip din actul II).

într-un alt registru, cel al informaţiei, Gianluigi Mattietti prezintă într-o foarte largă panoramă moştenirea imensă de modele şi derivaţii lăsată de acest mit culturii occidentale. Sursa primară - Oedipodia, poem epic din secolul VIII a.C. - a fost reluată neîncetat, alimentând reflexia filozofică şi literatura. în secolele XVIII - XX a determinat o producţie foarte bogată mai ales în genul teatrului liric: se ştie că epoca barocă era interesată de temele mitologice, mai puţin secolul XIX; dar sub influenţa teoriilor lui Nietzsche despre originea tragediei, în secolul XX numeroşi compozitori reiau subiectul (Stravinski, Orff, Wolfgang Rihm, Soler, Boucourechliev etc.). îmbelşugată este şi lista pieselor de teatru, inclusiv a muzicilor de scenă, apar şi baletele, piesele simfonice. Pentru lucrările mai importante, autorul are un comentariu bine ţintit, fie asupra textului, fie asupra structurii muzicale. în continuare, Giuseppe Di Leva investighează filmul şi Francesco Montanari, psihanaliza şi complexul lui Oedip.

Broşura se încheie cu o încercare a lui Franco Pulcini de a contura biografia şi personalitatea lui George Enescu, spun încercare pentru că, pierdută în detalii nesemnificative, ea nu transmite esenţialul. Şi, dacă percepe refuzul compozitorului de a se ralia unei grupări componistice anume, atribuie greşit solitudinea sa stilistică (dépaysé, spune el) eclectismului şi nu originalităţii profunde. Mai pot fi discutate unele detalii inexacte, dar evident intenţia este bună. Câteva rânduri despre relaţia dintre Enescu şi Italia completează acest veritabil simpozion.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara