Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Unde duce lipsa de acuratețe științifică de Nicolae Manolescu

În coordonarea lui Iulian Boldea, Al. Cistelecan și Cornel Moraru, au apărut în 2016 la Editura Arhipelag XXI din Tg. Mureș un Dicționar de critică și teorie literară și un Dicționar selectiv de critici literari și eseiști români.
La cel dintâi au colaborat Doina Butiucă, Luminița Chiorean, Eugeniu Nistor, Maria-Laura Rus și Dorin Ștefănescu. Cel de al doilea nu conține lista colaboratorilor. Mă voi ocupa deocamdată de cel dintâi.
Nu contest necesitatea unui dicționar consacrat criticii și teoriei literare. Câteva încercări au existat și până acum, dar repede date uitării din cauza unor carențe de fond. Cel de față este bogat, nu și exhaustiv, „menit să inventarieze cele mai relevante concepte, școli de teorie și literatură, dar și unele dintre cele mai reprezentative profiluri de eseiști ai culturii occidentale”, cum ni se spune în cele trei pagini introductive de Precizări necesare. Lipsa de acuratețe științifică, la care se referă titlul cronicii mele, începe chiar de aici. Mai cu seamă dat fiind faptul că autorii văd în dicționar un aide-mémoire (scris, din păcate, greșit, într-o româno-franceză pe care nici DEX-ul n-o recomandă: aide-memoir) pentru uzul școlii. Din capul locului sunt definite două perspective asupra trecutului unei literaturi, absolut discutabile: una ținând de o viziune diacronică asupra literaturii, alta de o viziune simultană a „experiențelor epocale ale scrisului”. Las la o parte faptul că epocal nu înseamnă neapărat din epoci diferite, ca să remarc legătura dificilă, pe care o fac autorii între a doua perspectivă și postmodernism („o lume accelerată, trăind prezentul într-o simultaneitate de multi-tasking, via nenumăratele universuri compensatoare livrate de tehnologiile informației, rețelele de socializare, televiziunile live” și așa mai departe). Las la o parte și faptul că nu recunosc în acest mișmaș lexical stilul niciunuia din coordonatori, ca să le reamintesc că primul curent care a revendicat trecutul în spirit actual a fost nu postmodernismul, ci modernismul (Shakespeare, contemporanul nostru!) și că tradiția refuzului diacroniei a fost reînnoită de structuralism în anii 1950-1970 și, totodată, că postmodernismul este cel care reintroduce moda retro și valorifică percepțiile și contextele istorice. Spre finele introducerii, altă discriminare, cum să zic, originală: ar exista două critici, una bazată pe intuire a inefabilului presupus a locui în operele literare și alta care „consideră opera ca un dat cognoscibil, reductibil prin diverse metode de cunoaștere rațională”. Întrebarea este: numai două? Nu cumva fiecare gen de critică implică fie intuiție, fie metodă, fie ambele? Și dacă opera ar fi supusă unui regim de analiză didactic, unei metode, așadar, ce ar mai fi de făcut ca elevii s-o citească cu plăcere și interes? O literatură „cognoscibilă” e ca o femeie fără mister. Și cum să punem în aceeași oală critica romanului cu critica poeziei? Și, dacă am da de fundul cunoașterii literaturii, ce rost ar mai avea să continuăm a o comenta după atâtea generații de înaintași? Istoricitatea actului critic depinde de inefabilul operei: ce spune opera unora, nu spune altora. Fiindcă inefabil înseamnă nu doar ce nu se poate spune, ci, mai ales, că se pot spune mai multe, în funcție de cel care citește. Matematicienii ar afirma că opera e o funcție a cititorului, de ieri, de azi, de mâine.
Nu înțeleg nici de ce autorii vorbesc de „profiluri ale unor eseiști ai culturii”, și nu de ale unor teoreticieni. Formularea arată o opțiune plină de consecințe negative. Regăsim, bunăoară, biobibliografia unor critici (eventual, și eseiști) care n-au propus nici un concept literar, lingviști ca Saussure, istorici de artă ca Burckhardt, Karl Abraham, medic și psihanalist, cules dintr-un Grand dictionnaire de la psychologie sau Claude Lévi-Strauss, marele antropolog și etnolog francez, a cărui unică legătură cu teoria literaturii este, cel mult, imensul lui talent literar. Lipsesc, în schimb, figuri majore ale teoriei literare, creatori de concepte, cum ar fi W.C. Booth (nici termeni ca naratologie sau narator nu există, deși nu lipsesc narațiune și narativitate, ultimul, nici măcar un concept literar, sau récit, da, în franceză, nu, din nou, povestire, schiță, poveste, basm, fantastic, s.f. și alte genuri și specii neremarcate nici chiar în articolul care este consacrat genurilor literare), Wellek (autor totuși al unei Teorii a literaturii și al unui studiu clasic despre Conceptele criticii literare, la care dicționarul se referă deseori), Șklovski (Școala formală rusă este, ea, în Dicționar, dar fără el), Tzvetan Todorov, Croce și, probabil, cel mai frecvent evocat pentru conceptele sale, Genette. Este totuși Nina Façon, pe care doar numele o îndreptățește să nu se afle în dicționarul celălalt, de critici români. Invers, dacă Barthes e prezent, conceptul lui de grad zero al scriiturii e absent. Și dacă tot vorbim de concepte: autorii dovedesc o aproape vicioasă predilecție pentru concepte lingvistice. Sigur, uneori linia despărțitoare între literatură și limbă e subțire. Dar a face lista completă a tropilor și a figurilor de stil, ignorând concepte curat literare precum impresionism, poezie pură (sunt însă: purificare, fără întrebuințare în această formă, care vrea să însemne katharsis; purism, definit aiurea ca o formă rigidă de critică), nu e probă de acuratețe științifică. Sunt, în schimb, nenumărate concepte care n-au nici o treabă cu literatura, provenite din filosofie, sociologie și din alte științe ale omului, ba chiar nume de discipline cu existență proprie. Dacă, apoi, e pesimism, nu trebuia să fie și optimism? Și dacă tot nu putem traduce absolut orice concept, de ce e récit, dar nu e close reading? În fine, destule definiții, când nu sunt, pur și simplu, tautologice (ceea ce se mai întâmplă în dicționarele lingvistice, dar nu e deloc obligatoriu să dăm peste ele în cele literare), sunt confuze sau rău traduse. Autorii par să fi făcut o pasiune, de exemplu, pentru Greimas pe care nu-l judecă nici o clipă în contextul unei epoci demult depășite, în materie de științe umane, citându-i copios definițiile confuze și, la limită, ininteligibile. Deși în Precizări necesare ni se promite că va exista o reevaluare a conceptelor, acest lucru nu se petrece mai deloc. Mofturile structuralisto-semiotice par a duce și astăzi cea mai bună și liniștită viață. Numai Chomski nu e regenerat. Har Dumnezeului gramaticii generative, al cărei profet a fost!
Regret că trebuie s-o spun: mâna tinerei generații (presupun) de cercetători ai literaturii, colaboratori ai mai maturilor coordonatori, pare mai plină de vene îngroșate decât a acestora din urmă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara