Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Unde fugim de-acasă? de Daniel Cristea-Enache

Lumea noastră literară a înregistrat ca pe un şoc vestea neagră a morţii lui Sorin Stoica, la numai douăzeci şi şapte de ani. Într-un spaţiu în care spiritul de coterie e încă accentuat, iar taberele, partidele, direcţiile se nutresc dintr-un suveran şi reciproc dispreţ, dispariţia tânărului prozator a atins parcă o coardă a bunului simţ, determinând - dincolo de compasiunea omenească - reacţii de regret profund şi avizat. Printre cei mai înzestraţi scriitori ai generaţiei tinere, Sorin Stoica a fost totodată un profesionist autentic şi un veritabil salahor intelectual. Deşi intervalul în care a scris şi a publicat acoperă doar câţiva ani, în urma lui rămân trei cărţi de autor (Povestiri cu înjurături, 2000, Dincolo de frontiere, 2002, O limbă comună, 2004), două, tot de proză, scrise în colaborare cu colegi de la Muzeul }ăranului Român (Povestiri mici şi mijlocii, 2004, Cartea cu euri, 2005) şi două volume coordonate împreună cu Zoltán Rostás (Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale, 2003, şi ,Televizorul în micul infern", 2005). O apariţie de ultimă oră (şi, vai!, postumă) este un scurt, dar captivant Jurnal de tânăr scriitor, urmărit de o boală necruţătoare şi refugiat în comuna natală, de unde scrie, până aproape de finish, mesaje prietenilor săi. E de presupus că alte şi alte pagini, din genul prozastic, epistolar sau publicistic, vor alcătui sumarul unor volume viitoare. Prozator, antropolog, sociolog, autor captivat de vocea străzii şi de istoria la firul ierbii, comentator avizat de fotbal, Sorin Stoica este în continuare o carte deschisă.

Nu mi-am propus să fac aici un necrolog: tip de discurs necesar, dar funerar şi întru totul previzibil în desfăşurarea lui. Despre morţi, numai de bine. Indiferent dacă decedatul a fost o somitate sau o mediocritate, un om excepţional ori o canalie, textul îndoliat va face vorbire despre marile lui merite şi calităţi, trecând cu pioşenie sub tăcere altele. O lectură atentă şi un comentariu critic sunt mai de preţ decât o înşiruire de cuvinte şi imagini convenţionale, intrate, cu timpul, în rutina omagială. Ceea ce m-a impresionat încă de la debutul editorial în scrisul lui Sorin Stoica a fost excepţionalul simţ auditiv al naratorilor şi al autorului: o ureche deschisă ca o pâlnie către lumea din afară şi înregistrând modulaţiile vocii fiecărui personaj. Acuitatea aceasta va primi, în romanul O limbă comună, riposta neaşteptată şi dramatică (dacă nu ironică) a unei surzenii progresive, acutizate până la pragul deplinei deteriorări. Numai că povestaşul a ascultat deja realitatea şi o regăseşte acum înlăuntru, ca pe o polifonie interioară. În literatură, a-ţi auzi personajele înseamnă a le înţelege: nu reportofonul mereu deschis reprezintă soluţia narativă, ci, dimpotrivă, instalarea unui filtru performant, prin care se captează notele diferenţiale, specificul ,tipologic", cazul - şi se elimină restul. Translarea unui erou din viaţă pe hârtie rămâne fără efect artistic câtă vreme prozatorul nu înţelege că lumea ficţiunii are condiţionările şi rigorile ei. Oricât de suculent ar fi, un tip uman trebuie reinventat. Aşa se întâmplă şi cu domnul director al şcolii din Bălteşti, unul dintre personajele memorabile ale romanului Dincolo de frontiere şi, cum ar zice G. Călinescu, o grasă intrare în scenă: ,Dom' director se apropie tiptil. Zâmbeşte fericit cu gândul la ceea ce mintea sa pritoceşte. Gândeşte în perspectivă adică. ŤPardon, pardon, io n-am claxon!ť Într-adevăr, nu are claxon. Doamnele profesoare se sperie puţin, apoi supralicitează spaima iniţială. ţopăie, chicotesc, ca şi cum s-ar feri de un şoarece. ŤVai, dom' director, se poate, nu ştiaţi că sufăr cu inima?ť Dom' director râde şi el, apoi se încruntă brusc şi devine sobru. Aproape sumbru. ŤHai mai repede! Unde-aţi stat atâta? Băliguţe! Când le zici, se supără! E opt şi-un minut!ť Doamnele profesoare încearcă să pareze. Neconvingător. N-a venit autobuzul. Devin linguşitoare. Sau amabile. Îl ştiu pe dom' director că e doar tare-n gură. În clonţ. Trebuie să-i accepţi impulsivitatea şi vocabularul ceva mai coroziv, pentru că altfel nu trece niciodată la represalii. Chiar dacă acum se chinuie să-şi construiască o mască de dur. ŤHai că vă tai ziua! De azi mă fac al dracu'! A-nţărcat bălaia! Nu vine autobuzul, veniţi pe jos! Faceţi şi voi sport, blochişti puturoşi!ť Ultimele cuvinte, inclusiv nelipsita sintagmă Ťblochişti puturoşiť, le spune cu spatele la grupul de profesoare ce se apropie alene de şcoală, aşa că avem serioase îndoieli că ele au auzit. E un fel de sintagmă de apărare. După el, un blochist consumă aerul de pomană, nu produce nimic. Nu-şi justifică existenţa cu nimic. Cum o fi putând, domne?" (p. 12). E o întreagă comédie aici, un ritual la care directorul ,sever" şi profesoarele ,speriate" participă cotidian. Lume mică şi univers închis, de şcoală provincială, în care gesturile ameninţătoare sunt de fapt liniştitoare. Nimic nu s-a schimbat şi nu se va schimba, viaţa merge înainte, încetişor, prin albia de toţi cunoscută. La finalul capitolului, îl putem vedea pe dom' director făcând un ping-pong cu domnu' Păpădie, profesorul de matematică, şi cu Adrian Nebunu, sonatul satului, echipat ca pentru o competiţie de anvergură.

În liniştea relativă acustic, dar netulburată, în fond, de nimic a acestui microcosmos rural, prozatorul introduce un factor uman perturbator. E vorba despre însuşi fiul directorului unanim respectat, un adolescent din generaţia ,interjecţionistă", căruia prietenii îi spun Jul, iar inamicii îi aruncă vorbe de ocară: ,huo, rocării!". Se înţelege imediat că protagonistul iese în evidenţă prin ciudăţenia comportamentului său. În loc să bea până la deversare cu amicii săi, să facă glume obscene în trena fetelor şi poante cu IQ minimal la adresa unor victime din generaţia înaintată, el preferă să zdrăngăne toată ziua la chitară (,femeia lui") şi să asculte muzici infernale pentru conţăranii săi. Într-o epocă în care luptele dintre repări şi depeşari ocupă prim-planul pubertăţii, la sat şi la oraş, iar manelele vin tare din urmă, ca un tăvălug omogenizator, gusturile lui Jul îi creează un halou de stranietate pură. Cum observă Radu Cosaşu în pagina sa introductivă, ,între idiotul satului şi deşteptul satului apare acum, parcă pentru prima oară, snobul, anticonformistul, diferitul, veneticul". Aş adăuga numai un element la această foarte exactă (ne)încadrare: dacă Jul e, în Bălteşti, veneticul, el devine în oraşul Câmpeni, unde merge la liceu, metecul. Snob la ţară, în lumea de extracţie, scârbit de foştii tovarăşi care fac liceul industrial şi au rămas, cu gusturile lor muzicale, sub nivelul decenţei, chitaristul din trupa Sacru întâmpină reale probleme de adaptare în lumea citadină. Orice ar face, colegii de liceu îl iau drept ,ţăran", iar profesorii îl consideră ,idiot". Cum procedăm, atunci? Afectăm cinismul, mimăm lipsa de inteligenţă, replicăm prin neimplicare şi printr-un evazionism sui-generis şi ne construim, la distanţă protectoare de ironiile şi mojiciile celorlalţi, o lume a noastră, o scenă imaginară, ridicată deasupra unui public în delir. Şi, evident, fugim de acasă. Dar unde? În miezul romanului scris de Sorin Stoica stă această căutare disperată a identităţii: o problemă aparent insolubilă a adolescenţei, tratată deopotrivă în registru ironic şi grav, realist şi simili-fantastic. Finalul cărţii, în care Jul urcă trudnic spre o cabană, unde se va ţine un concurs de muzică folk, apare, astfel, ca o proiecţie oniric-fantezistă: din cadru îi rânjeşte vechiul său adversar, Galileo, răposat încă din debutul cărţii, ,reactualizat" acum şi dând din nou frisoane.

La fel de sesizantă mi se pare însă şi componenta realistă a romanului. Pe lângă faptele, gesturile şi intervenţiile caracterizante ale personajelor, parcurgem o serie întreagă de catagrafii comunitare. Hărţi, dicţionare, jurnale, tot atâtea forme de inventariere a unui fond comun, fie el rural sau individual. Se observă cu uşurinţă, din aceste abile juxtapuneri de voci şi epoci, experienţe şi destine individuale, pasiunea de antropolog şi etnograf a autorului, miza lui dublă pe specificitate şi pe generalitate umană. Minuţios elaborat, lucrat, cum se zice, la sânge, romanul îşi pierde ritmul numai în acele pagini (din capitolul 17) în care Jul e pus în umbră de autorul lui. Reflecţiile celui de-al doilea pe marginea episoadelor trăite de cel dintâi sunt neîndoielnic interesante, însă ele ne creează senzaţia că prozatorul îşi ţine prea strâns, de mână, personajul preferat. Chiar şi aşa, Dincolo de frontiere e unul dintre cele mai bune romane ale tinerei generaţii: ca problematică propriu-zisă şi ca scriitură.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara