Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Unde se termină literatura? de Tudor Călin Zarojanu


Orice fenomen, orice calitate, orice entitate manifestată în exces devine un abuz. Chiar şi libertatea. Chiar şi inteligenţa. Chiar şi politeţea. Libertatea practicată excesiv ajunge repede să fie o îngrădire a libertăţii altora, dacă nu chiar agresiune propriu-zisă – noi, românii trăitori după 1989, ştim asta mai bine decît oricine. Inteligenţa (sau cultura) manifestată excesiv este ostentativă şi, prin aceasta, riscă să fie o contradicţie în sine, căci nu e inteligent (şi nu prea este o dovadă de cultură) să-ţi îndepărtezi auditoriul, excedat de discursul tău sclipitor, devenit orbitor. În fine, politeţea excesivă este obositoare şi chiar enervantă.

Fireşte, ar trebui mai întîi să definim ce înseamnă, de la caz la caz, “excesiv”. Este dificil, dar, din fericire, inutil. Cred că, în această privinţă, ne putem raporta liniştiţi la bunul simţ, la percepţia colectivă, la regulile nescrise şi acceptate (chiar dacă nu neapărat respectate!) de majoritatea membrilor unei comunităţi (căci, prin excelenţă relative la obiceiuri locale şi chiar caracteristici etnice, toate cele de mai sus sînt percepute diferit de la un popor la altul, de la o regiune la alta, pînă la nivel de localitate, dacă nu cumva chiar de cartier).

Una peste alta, excesul este un abuz, mai cu seamă atunci cînd avem motive a crede că este un scop în sine şi că forma prevalează asupra fondului. Inclusiv şi mai ales în artă. Inclusiv şi mai ales în literatură.

Scriu toate acestea stîrnit de emisiunea TV Un metru cub de cultură a lui Alex Ştefănescu, pe tema “Literatura cu «prostii»”. Salut cu căldură apariţia acestei emisiuni şi consider interesantă discuţia, dar nu pot să nu remarc hazul situaţiei în care se vorbeşte pe îndelete, cu indiscutabil profesionalism, pornind de la nişte versuri care, cel puţin conform legilor în vigoare, nu pot fi citate înainte de ora 24... Referirile la lupta dintre Eros şi Thanatos, plonjările în istoria artei, afirmarea ritoasă a libertăţii de creaţie şi a anomaliei prin care o autoritate non-literară ar lua o decizie în legătură cu literatura, sublinierea diferenţei dintre realitatea nemijlocită şi cea transfigurată – toate acestea cu greu ar putea fi atacate ori criticate în vreun fel. Rămîne însă de stabilit dacă au sau nu legătură directă cu subiectul discuţiei. Cu atît mai mult cu cît este probabil că o bună parte dintre telespectatori nu au citit versurile respective, iar acestea, repet, nu pot fi reproduse, în condiţii legale, pe un post de televiziune.

Cu alte cuvinte, de vreme ce, pe bună dreptate, unul dintre cei doi invitaţi, Pavel Şuşară, făcea necesara distincţie între literatura cu conotaţii erotice şi pornografie, care, cum bine spunea domnia-sa, “nu ţine de cultură, ci de subcultură, dacă nu cumva de sub-uman”, ar fi fost util să aflăm care ar fi criteriile după care un text este plasat de o parte sau de cealaltă a barierei.

După părerea mea, distincţia nu are în nici un caz legătură cu subiectul. Nu cred că există subiecte interzise sau măcar imorale. Despre orice se poate scrie bine şi, în acelaşi timp, fără a şoca neapărat, fără a forţa în vreu fel nota. Romanul Ai toată viaţa înainte, al lui Romain Garry, se petrece într-un bordel (în care, mai mult, trăieşte un copil!), iar Lolita lui Vladimir Nabokov descrie o relaţie pedofilă – asta ca să iau primele două exemple care-mi vin în minte. Nici una dintre cele două cărţi nu poate fi catalogată drept pornografică, chiar dacă au stîrnit şi ele ceva agitaţie printre pudibonzi.

Să fie atunci limbajul? |la folosit de băieţii de cartier, de proxeneţi şi de prostituate? Ei, bine, nu. Mai exact, depinde. Sigur, există o categorie de public (destul de largă, mă tem, şi nu neapărat definită de vîrstă) pentru care utilizarea între copertele unei cărţi a cuvintelor grosolane (nu neapărat cu trimitere sexuală) este necondiţionat lipsită de scuze. Pentru restul cititorilor, însă, majoritari totuşi, limbajul literar trivial este acceptabil în anumite limite.

Există, în acest sens, cel puţin patru dimensiuni care trebuie luate în calcul. Prima este cea mai evidentă: dacă limbajul respectiv aparţine unui personaj (care poate fi de joasă extracţie, deci ar fi caraghios să vorbească academic) sau autorului însuşi. Cum, însă, literatura modernă şi mai ales cea postmodernă au spulberat distincţia dintre personaje şi autori (de regulă autorul este el însuşi un personaj, declarat sau nu), cred că putem trece peste acest aspect fără să insistăm asupra lui.

În al doilea rînd există ceva care s-ar putea numi “justificare contextuală”. Nu e vorba doar de subiecte care se desfăşoară într-o lume vulgară, ceea ce induce şi limbajul personajelor, ci şi de trăiri punctuale, aceleaşi care duc şi în viaţa reală la utilizarea expresiilor triviale chiar de către oameni de calitate: tensiune, nervi, frică.

În al treilea rînd, este vorba, evident, de talent. Într-o carte precum Nesimţitul, de Cornel George Popa, expresiile licenţioase sînt de-acolo, se integrează (îndrăznesc să spun “armonios”) subiectului şi relatării acestuia – în vreme ce în alte cazuri se simte că “prostioarele” sînt plasate cu intenţia expresă de a şoca şi, în consecinţă, par petice jegoase pe o haină mai mult sau mai puţin prezentabilă.

În fine, nu putem neglija cantitatea, mai bine zis procentul de licenţiozităţi. Una este să întîlneşti o înjurătură grea la fiecare zece pagini, şi alta – din două în două rînduri. Am certitudinea că, în al doilea caz, nu este vorba niciodată de o pornire irepresibilă, de un limbaj impus de subiect, ci de o substituire a fondului prin formă. Simţind că nu poate să impresioneze prin ceea ce are de spus, autorul încearcă s-o facă, disperat, prin felul în care o spune.

Acest lucru nu este valabil, de altfel, doar pentru limbajul licenţios. Cu mulţi ani în urmă, Alex Ştefănescu semnala că există în literatură forme de şantaj sentimental – de la alegerea subiectului (vezi Puiul, de Al. Brătescu-Voineşti) pînă la limbajul lacrimogen, care este imposibil să nu mişte o mare masă de cititori (şi pe atunci nu aveam telenovele, nici Surprize, surprize).

În ideea de început a acestor rînduri am putea adăuga că deranjant este în beletristică (deşi nu în aceeaşi măsură...) abuzul de limbaj tehnico-ştiinţific (vezi unele pasaje ale lui Jules Verne), abuzul oricărui tip de jargon, abuzul de laconism, abuzul de fraze interminabile, abuzul de textualism şi orice alt fel de abuz.

Îmi place să cred că sînt un cititor lipsit de prejudecăţi. De aceea, nu mă indignează (deşi, recunosc, uneori mă tulbură) abordarea, foarte la modă, a unor subiecte legate de incest, pedofilie, zoofilie, necrofilie, patriofilie (presupun că aşa se cheamă relaţiile sexuale cu patria), canibalism, masochism, sadism etc. Nu cad pe spate nici cînd găsesc într-o pagină tipărită cuvinte care încep cu “p” ori cu “f”. Dar cînd găsesc numai fraze care conţin asemenea cuvinte, am grave îndoieli că autorul a avut să-mi comunice un mesaj care să mă intereseze în vreun fel.

Unde se termină literatura şi unde începe pornografia sau, pur şi simplu, înşiruirea de cuvinte, sintagme, imagini, fapte, date tehnice etc.? Iată o întrebare la care, după părerea mea, rămîne de răspuns. De altfel, moderatorul emisiunii în cauză a exclamat la un momment dat: “Deci voi consideraţi că nu există nici o limită!” Aşa să fie oare?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara