Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Puzzle:
Uniunea Scriitorilor, la alegeri de Gabriel Chifu

S-a încheiat încă un ciclu de patru ani din existenţa Uniunii Scriitorilor: preşedintele şi-a publicat raportul şi s-au anunţat candidaţii pentru un nou mandat la preşedinţia Uniunii, iar curând vor începe alegerile în Adunările Generale ale Filialelor. Cum eu însumi am făcut parte din conducerea Uniunii, mi se pare firesc, deşi funcţia nu-mi cere un raport strict de activitate, să încerc totuşi un bilanţ, să exprim totuşi câteva opinii despre felul cum funcţionează instituţia noastră.

Ce înseamnă să fii la cârma Uniunii Scriitorilor într-un „dürftiger Zeit”, precum acesta? Înseamnă să consumi o cantitate uriaşă de energie personală nu în folosul tău, ci pentru bunul mers al breslei. Înseamnă să te străduieşti să acţionezi pentru fiecare, prieten sau neprieten, ca şi când ai acţiona pentru tine însuţi. Înseamnă să intri în orice campanie dusă de Uniune, oricât de extenuantă, ca şi când ar fi propria ta cauză, fără să stai să socoteşti dacă-ţi revine sau nu ţie sarcina respectivă, dacă tu ca persoană ai de pierdut din această asumare. Înseamnă să procedezi astfel, conştient că energia cheltuită nu poate fi contorizată, că efortul nu se vede din afară, că izbânzile, anevoios de atins, dacă totuşi există, nu sunt trecute în dreptul numelui autorilor lor şi că, în schimb, cu uşurinţă se poate compromite, se poate arunca în derizoriu întreaga activitate. E o zonă vagă unde munceşti până la epuizare, iar la sfârşit, în loc de mulţumesc, e foarte probabil să fii noroit, să fii certat de către cei de pe margine, care nu cunosc starea de fapt decât din auzite, deformat şi sunt manipulaţi. Însă, în cazul de faţă, nu de tine însuţi se cuvine să fii preocupat, obsedat, ci de câştigul Uniunii.
Fiindcă, realmente, Uniunea reprezintă o miză uriaşă, pentru noi toţi, chiar şi pentru aceia care o dispreţuiesc sau nu-i găsesc utilitatea, din miopie ori din neştiinţă. Sigur că aceia care contestă Uniunea au motive s-o conteste. Sigur că Uniunea ca instituţie nu este perfectă, are deficienţe şi trebuie neapărat redefinită. Sigur că ea e o structură care vine din trecut şi uneori este aidoma unui imens trailer pus să se strecoare pe străduţele înguste ale unui orăşel medieval. Sigur că această structură instituţională, la nivelul membrilor care o compun, este eterogenă şi atâţia dintre aceştia au rămas pironiţi în alt model funcţional şi aşteaptă de la USR să fie ce-a fost, adică, ilustrând situaţia cu o comparaţie, într-o vreme a laptopurilor şi a războiului informatic, ei ar vrea să audă tot zăngănit de săbii şi suliţe, tot şuierat de săgeţi.
Dar nu la aceste aspecte trebuie redusă Uniunea, ea înseamnă altceva, mult mai mult şi foarte important pentru noi toţi şi pentru fiecare. Căci prin acest cadru instituţional se ţine în viaţă literatura română. Un segment al culturii noastre, pe cât de preţios pe atât de ameninţat astăzi, în dictatura vizualului şi a mutanţilor precari intelectual, e vorba de cultura scrisă, ar sărăci teribil, ar fi de neînchipuit fără această instituţie. Să amintim că Uniunea, această organizaţie nonguvernamentală săracă, suportă costurile legate de apariţia a opt reviste literare de valoare şi susţine parţial alte câteva, ceea ce niciun trust de presă, oricât de prosper, nu face. Să amintim că Uniunea prin filialele sale derulează zeci, sute de programe culturale în Bucureşti şi în ţară. Să amintim că Uniunea premiază anual cele mai bune cărţi, iar premiiile sale sunt prestigioase şi râvnite. Să amintim că prin demersurile Uniunii sunt acordate atâtor scriitori indemnizaţii de merit şi suplimente de pensii. Să amintim câte cazuri sociale, de sănătate sau de creaţie, adeseori complicate, ale membrilor USR şi-au găsit rezolvarea numai şi numai fiindcă există Uniunea Scriitorilor. Şi lista de faceri, nu de desfaceri, poate continua mult şi bine. Iar pentru ca toate acestea să se realizeze trebuie găsite fonduri, fiecare pas înainte nu vine de la sine, ci e o luptă care trebuie purtată şi câştigată. Insist, USR este o organizaţie nonguvernamentală şi nu are asigurate de la bugetul de stat sumele necesare pentru acţiunile sale.
Iar aceşti ultimi patru ani au fost cumplit de grei pentru Uniune. Am străbătut un traseu foarte accidentat, plin de obstacole, de pericole. Câţiva oameni au purtat în numele tuturor bătălii (să fiu iertat pentru această terminologie belicistă, dar n-am încotro) istovitoare, uneori neştiute. Cine cunoaşte situaţia reală a Uniunii este conştient de faptul că e foarte uşor ca ea să piară într-o clipă, în orice clipă. Jumătate în glumă, jumătate în serios, aş zice: ca-n filmele americane cu eroi de tip nou, când prin intervenţia nevăzută a unui astfel de personaj exemplar se evită o catastrofă nucleară sau de alt fel şi pământul continuă să se rotească liniştit şi soarele continuă să răsară şi să apună liniştit, fără ca lumea să aibă habar prin ce pericol mortal a trecut, aşa a fost de câteva ori în această perioadă şi organizaţia noastră. Mi se pare corect din partea mea să subliniez public, fiindcă ştiu mai bine decât oricine prin câte am trecut, meritele lui Nicolae Manolescu, în primul rând, şi ale lui Varujan Vosganian, apoi, decisive pentru funcţionarea normală sau chiar salvarea Uniunii, în momente limită.
Aşadar e nevoie de luciditatea noastră, de responsabilitatea noastră şi de solidaritatea noastră, a tuturor, când ne pregătim pentru provocările viitoare. Uniunea trebuie să continue să existe şi de aceea se cade să aibă în fruntea sa oameni în stare de performanţa aceasta, deloc, deloc uşoară. Cine sunt aceia? Portretul-robot al preşedintelui a mai fost schiţat. În niciun caz el nu trebuie să fie un ins ahtiat de putere personală, de glorie personală, care să se folosească de Uniune pentru a ni se căţăra în cap. Cel care conduce Uniunea nu trebuie să fie cineva care să ia din prestigiul Uniunii pentru mărirea numelui său, ci, dimpotrivă, să fie cineva care să dea el Uniunii din prestigiul lui. Apoi, cel care conduce Uniunea nu trebuie să fie un aventurier ori cineva care n-are ce face acasă şi atunci vine aici ca la un cerc de socializare etc. Nu trebuie să fie nici cineva care se priveşte pe sine în oglindă şi vede pe altcineva: de pildă, un şoricel care se imaginează leu. Dar cum trebuie să fie preşedintele? Un scriitor de valoare, apreciat, cu idei şi energic, onest şi cu măsură, cineva pe care să te poţi bizui şi care are talentul de a coordona şi disponibilitatea de a se înhăma la această povară (conducerea Uniunii nu e huzur, ci e povară!, aviz amatorilor…). E ceva, dar nu e suficient. Preşedintele trebuie, în plus, să aibă o autoritate maximă, pentru a ţine în echilibru breasla noastră, compusă din atâtea individualităţi, din atâtea orgolii ce se aprind uşor şi sunt repede pornitoare de rebeliuni. Şi tot nu ajunge. Preşedintele trebuie, în plus, să fie o personalitate de o asemenea notorietate şi recunoaştere publică încât să fie ascultată în toate mediile, inclusiv în cel politic, nu doar în lumea literară. (Ţara noastră nu excelează în privinţa instituţiilor funcţionale, de aceea personalităţile încă joacă un rol exagerat de mare!) Şi tot nu ajunge. Preşedintele trebuie, în plus, să fie dispus să-şi macine timpul, nervii, puterea pentru cauza aceasta a noastră, în loc să-şi vadă senin de propria glorie, asumându-şi riscul ca, în loc de răsplată să primească injurii de la atâţia nechemaţi şi numele să-i fie terfelit.
Ei bine, dacă avem printre noi un asemenea om se cheamă că suntem foarte norocoşi şi putem merge împăcaţi la vot.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara