Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Unsprezece poveşti de Marina Constantinescu

Şi cu a mea, douăsprezece. Am plecat la Brăila ca să văd un spectacol de la Chişinău. Am plecat pe o ploaie apocaliptică. Înainte apă, înapoi, apă, peste maşină, apă, în creier apă, suflet intrat la apă, peste tot apă. O atracţie, ce mai tîrziu am descifrat-o, precum şi promisiunea făcută m-au determinat să merg pînă la capăt. Adică, pînă la Brăila cea încărcată de iubire, amintiri magice. De plimbările cu prietenii mei pe strada Regală, unde am intuit aerul burgheziei de altădată - a confirmat şi Dimi - şi am suferit teribil că, astăzi, casele cu arhitectură unică sînt parcă anume lăsate să moară, la Biserica grecească unde am primit, miraculos, apa de la Izvorul Tămăduirii. Am căutat casa unde tanti Elvira a învăţat atîtea fete să aducă fericire bărbaţilor, am privit Dunărea de pe faleză şi am simţit umbra Chirei Chiralina şi foşnetul fustelor ei, am rîs, ne-am privit în ochi şi ne-am înţeles să nu ne pierdem speranţa, ne-am bucurat de orele în care am ştiut să fim împreună. Frumos. Amintirile acestea m-au ridicat puţin deasupra potopului. Mi-au readus umorul, mi-au dat simţul detaşării şi m-au ajutat, ştiu sigur, să ajung cu bine la Brăila. Şi la Teatrul "Maria Filotti", fost Regal. Aici, am senzaţia, întotdeauna, că intru în vis, într-o poveste. Holul monumental, foaierele, scara impozantă, proporţiile şi echilibrul lor, cupola- vitraliu, superb, care mă face, mereu, să-mi ridic capul, să privesc Înaltul. Şi, deloc în ultimul rînd, tabloul, halucinant, al lui Ştefan Câlţia, din biroul directoarei Veronica Dobrin. Un om de teatru cu totul special, pe care l-am descoperit în ani, cu discreţie, de care m-am ataşat. Cu discreţie. Pentru că iubeşte, necondiţionat, acest loc, pentru că simte, adînc, nebunia teatrului, şi face, pentru asta, orice.
Înainte să merg, seara, la spectacolul Poveşti de familie de Biljana Srbljanovic, am rătăcit prin oraş. Atmosfera unui mister omniprezent mă urmăreşte peste tot. Mă însoţeşte pe acolo pe unde încerc să văd nevăzutul, să înţeleg de neînţelesul, să-mi imaginez viermuiala de altădată, acel du-te vino de pe Dunăre, din port, din suflete, amestecul de aristocraţie şi negustorie, de gesturi mari, filantropice, de matrapazlîcuri, de misterul pe care apa, însăşi, îl proiectează în jur. De aceea, aproape că nu m-am mirat prea tare - deşi, nu mi s-a mai întîmplat niciodată aşa ceva nici înainte, nici după '90 - cînd, pregătindu-ne să intrăm în sală, s-a stins lumina. O jumătate de oră am văzut siluete, umbre, liniştite, călătorind prin foaier, ieşind în ploaie, revenind în spaţiul-prolog, cumva, al spectacolului, unde am primit suc de mere oferit cu multă căldură. Am intrat, după aceea, în sala Studio, un loc gîndit impecabil de Ina Isbăşescu, arhitect-scenograf, pentru o sută de spectatori. Am fost invadată de inspiraţie, de energia teatrului încărcat de har, de dar, de intimitatea pe care un spaţiu îl are, îl oferă. Sau nu. Orice ai face. Înclinaţia amfiteatrului şi dispunerea gradenelor adună, ab initio, vibraţia unui act teatral.
Poveşti de familie, un text puternic al Biljanei Srbljanovic. O piesă care a stîrnit vîlvă, încă de cînd a fost scrisă în 1998, care a fost tradusă, montată, analizată, mai peste tot, premiată. Opţiunea regizorului Mihai Fusu să o pună în scenă la Teatrul Naţional "Mihai Eminescu" din Chişinău. Marea mea bucurie să văd acest spectacol aproape perfect. Mă gîndeam că, în acelaşi timp, în alt colţ de lume, la Theatre du Soleil se juca acelaşi text, regizat de Myriam Azencot, una dintre actriţele-acompaniatoare ale Arianei Mnouchkine. Teatrul este dincolo de frontierele, strîmte, în care, de regulă, îl obligăm să se situeze. Iar dinamica lui trebuie studiată în raport cu libertatea circulaţiei ideilor şi nu doar în funcţie de prea conjuncturale situaţii.
În faţa noastră, un gard înalt, de sîrmă. Un gard care desparte realitatea de convenţie, care îi ţine prizonieri pe protagoniştii autoarei în societatea suprasaturată de violenţă, de ură, de gesturi limită, reprobabile, perverse, societatea lui Milosevic şi a războiului aberant, lumea, de fapt, în care pendulăm şi noi, în orice colţ de lume. Violenţa a devenit o stare aproape ubicuuă, un dat, un fel de fatalitate. Dincolo de gard, un loc de joacă banal, cu elemente uitate parcă pe acolo. Un loc în prelungirea existenţei şi a trupurilor noastre rostuite pe gradene, un loc pe care aş putea să-l ating, dar o face el mai întîi. Un loc nicicum, cenuşiu, în care cei patru copii - interpretaţi remarcabil - împrumută tot de la părinţii lor. Pantofii cu tonul scandalurilor, nevoia continuă de a călca pe cap pe cineva, de a mînca, de a scuipa, de a răni. O punere în pagină, vizual vorbind, cu miză ce-i aparţine scenografului Victor Gruşevan. Tulburător este cum această autoare, născută la Belgrad, în 1970, care a trăit în plin epoca Milosevic, care s-a opus continuu şi vehement, care n-a plecat din ţara ei, deşi a avut ocazia, nici pe perioada bombardamentelor, s-a salvat prin umor. Chiar şi acela negru. Şi Trilogia belgrădeană, dar mai ales acest text, dur, au în scriitură cheia unui soi de umor care face, fie şi pentru cîteva minute, insuportabilul digerabil. Care are un ton uman consistent şi care dă naştere unei distanţări, decisive şi în artă, şi în viaţă. În unsprezece poveşti, în unsprezece tablouri, patru copii imită ce văd. Imită viaţa de zi cu zi a părinţilor şi felul în care o trăiesc. Batjocorind, batjocorindu-se, avînd o voluptate incredibilă pentru forme şi forme ale violenţei primare, primitive, de joasă speţă, în care îşi îneacă existenţa, relaţiile, cuvîntul, condamnînd-o la orori şi variate ipostaze ale agresiunii. "De-a mama şi de-a tata", de-a urîtul şi dezumanizantul, pătruns pînă în prăselele unui joc de puşti din care inocenţa a fost dată afară.
Emoţionant este să şi vezi un spectacol puternic pe acest text(mai puţin finalul, nu foarte izbutit nici în piesă, nici pe scenă). Regizorul Mihai Fusu a lucrat cu actorii, tineri, la o intensitate şi la un tip de tensiune cum rar găseşti pe scene. Fără ostentaţii, fără demonstraţii, fără ipocrizie. Sub semnul simplităţii şi al profunzimilor. Sub acest semn descoperi cîţiva actori remarcabili, provocaţi şi modelaţi cu har de regizorul lor. Nu ştiu, mi s-a părut, însă, că ei toţi formează o echipă, că se continuă, într-un fel, munca de laborator, de studiu din şcoală, acea relaţie profesor-student în care, dacă există încredere şi nebunie, se merge, cu credinţă, pînă la capăt. Intuiesc asta, deşi sînt la începutul unui drum atît de greu şi de complicat. Moderni, flexibili, cu o energie bine dirijată, cu elemente de tehnică perfect însuşite, cîţiva dintre actori fac, prin interpretarea lor, bijuterii miniaturale. Nu am văzut de mult disponibilitatea unei actriţe cum este Luminiţa }âcu în Milena. Atîta modernitate, atîta şcoală, atîta ardere şi măsură, totodată, tonuri diferite, mod de a rosti diferit în funcţie de partener şi de personajul acestuia, cum priveşte, cum tace, cum trece jocul ei prin orice fel de gard, de judecată sau prejudecată, mărturisesc că m-a atins foarte tare. În altă direcţie, Snejana Puică-Nadejda, copilul-cîine din spectacol, cu o expresivitate accentuată, încărcată de zeci de sensuri, consistente, fixate numai în forţa privirii, a atitudinilor, fără să rostească nici un cuvînt. Părînd că spune atîtea.
Poveşti de familie a lui Mihai Fusu de la Teatrul Naţional "Mihai Eminescu" din Chişinău vorbeşte sincer şi emoţionant despre performanţă în teatru, despre implicare şi modestie, despre ororile înfăptuite de om pretutindeni. Un spectacol vibrant, puternic, un spectacol cu miză, în care se simte o şcoală solidă de teatru, se simte smerenie şi o nelinişte tuşantă a creatorilor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara