Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
USR sau SSR? de Gabriel Dimisianu


Circulă în ultima vreme ideea de a schimba, la viitoarea conferinţă naţională a scriitorilor, denumirea organizaţiei noastre profesionale. În loc de Uniune să-i spunem Societate, revenind astfel la titulatura venerabilei instituţii predecesoare. Anul trecut am sărbătorit-o la centenar.

De ce totuşi schimbarea denumirii? Din considerente simbolice, după cât îmi dau seama, pentru a sublinia încă mai apăsat, şi în felul acesta, despărţirea obştei scriitoriceşti de trecutul comunist. Uniunea Scriitorilor fusese înfiinţată de regimul comunist, în 1949, cu scopul de a-i înregimenta ideologic pe oamenii scrisului. Ceea ce a şi izbutit în epoca dogmatismului şi mai târziu, cu unele slăbiri ale chingii în perioadele scurte de dezgheţ. Societatea Scriitorilor, în schimb a funcţionat, în cele câteva decenii de existenţă, fără constrângeri ideologice.

Mă întreb însă de ce abia acum a apărut ideea de a schimba numele Uniunii Scriitorilor, cu o întârziere, la urma urmelor, de douăzeci de ani? De ce acum şi nu în anii 90, de clocot revoluţionar? Atunci, ne amintim, fuseseră în mare vogă schimbările de embleme, de titulaturi. Ziare şi reviste, instituţii de tot felul îşi schimbau febril denumirile, se rebotezau, o goană teribilă după forme noi, menite însă nu odată să protejeze, cum s-a văzut pe urmă, vechi conţinuturi. Sau să le recicleze.

Răspunsul meu ar fi acela că în 1990 Uniunea Scriitorilor nu era percepută ca o instituţie stigmatizantă, sugerând dependenţa de comunism. Dimpotrivă, trecea în conştiinţa publică drept una care fusese în relaţii rele cu puterea comunistă, se confruntase cu aceasta în lupte de uzură, duse cel mai adesea în ascuns şi câteodată în câmp deschis.

Mai ales în perioada de după lansarea Tezelor din iulie 1971, când Ceauşescu a schimbat abrupt cursul politicii culturale, opunându-se categoric oricăror deschideri către "perestroika" şi "glasnosti", mai ales de atunci relaţiile lumii scriitoriceşti cu puterea comunistă se înrăutăţesc, devin critice. Din primul moment, de altfel, al schimbării de curs, Ceauşescu a fost nevoit să ia act de nemulţumirea scriitorilor, exprimată făţiş. Chiar Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii, de obicei obsecvios până la servilitate cu Ceauşescu, declara la şedinţa convocată de dictator pentru a lansa Tezele, că nu le înţelege rostul şi că scriitorii sunt nedumeriţi şi neliniştiţi, că aşteaptă explicaţii. Această atitudine cu totul în afara uzanţelor l-a contrariat puternic pe Ceauşescu, mai ales că nu rămăsese singulară. Cu excepţia obedientului Eugen Barbu şi a câtorva din grupul său, în acelaşi spirit cu Stancu au vorbit Marin Preda, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, A. E. Baconsky, repudiind Tezele şi arătând că reprezintă o dare înapoi inexplicabilă de la ceea ce se câştigase în faza anterioară, de miniliberalizare. Mai ales discursul lui Baconsky impresionase, capodoperă de ironie amară.

Lui Ceauşescu nu i se mai întâmplase să fie contrazis public şi, încă mai grav, cu prilejul punerii în circulaţie a unui document oficial. Defecţiunea lui Nicolae Breban, care comentează negativ Tezele în presa franceză, amplifică semnificaţia acestui prim mare conflict intervenit între puterea comunistă şi scriitori. Despre reacţia lui Nicolae Breban, membru al CC în acel moment, se poate spune că este primul act la noi de tipică disidenţă: contestarea din interior a liniei oficial asumate. Sfârşitul anilor 80 înmulţeşte numărul disidenţilor scriitori prin Dan Deşliu, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, critici ai politicii generale a partidului din care făcuseră parte. Au vizat în contestările lor nu doar aspecte din cultură, ci şi lipsirea de drepturi cetăţeneşti, prăbuşirea economică, distrugerea satelor, a monumentelor istorice etc.

Tezele din iulie deschid aşadar o epocă de confruntare între regimul comunist şi scriitori, chiar dacă oportuniştii din rândul acestora continuă să susţină tot mai zgomotos puterea, să compună imnuri de proslăvire a celor doi dictatori groteşti, invocând ca argument moral patriotismul lui Ceauşescu, lupta lui pentru independenţă, neamestec în treburile interne etc. Se înmulţesc scrisorile de protest, memoriile, se înmulţesc criticile la adresa înalţilor funcţionari din administraţia culturală, critici exprimate în special în şedinţele de la Uniunea Scriitorilor. Întrunirile Consiliului Uniunii, ales liber, devin din ce în ce mai incomodante pentru autorităţi care tot mai greu suportă să-i audă vorbind acolo, cu extremă duritate critică, pe Paler, pe Deşliu, pe Manolescu, pe Zaciu, pe Ileana Mălăncioiu, pe Mircea Iorgulescu, pe Ana Blandiana, pe Eugen Simion, pe Buzura, pe Bogza, pe Jebeleanu, pe Marin Preda şi pe atâţia alţii, spunînd fără temeri lucrurilor pe nume, înfăţişând în lumina adevărului o situaţie care mereu se agrava.

Acestea sunt anticipări ale Conferinţei scriitorilor din 1981 care a fost şi ultima din perioada comunistă. Ca şi la Conferinţa precedentă nu a fost ales în Consiliu niciunul dintre scriitorii membri ai CC şi mai toţi vorbitorii au fost critici până la vehemenţă faţă de politica oficială culturală, faţă de penibilul "Cântării României", faţă de măsurile izolaţioniste, faţă de minciuna desfiinţării cenzurii etc., etc. Prevenit, desigur, în legătură cu ce se va întâmpla acolo, Ceauşescu nu a participat, neriscând să se confrunte cu un climat ostil. Notele informative furnizate de Securitate erau de altfel pe deplin lămuritoare în această privinţă: "Scriitorii (...) îşi exprimă deschis satisfacţia că niciun scriitor cu funcţii şi poziţii Ťoficialeť nu a fost ales în conducerea Uniunii. Se susţine, de asemenea, că în luările de cuvânt în cadrul conferinţei, în afară de criticarea Ťcenzuriiť, care ar continua să funcţioneze, mulţi s-au pronunţat pentru desfiinţarea practicilor birocratice existente, înţelegând prin aceasta orientările conducerii superioare de partid şi de stat în domeniul creaţiei literar-artistice" (doc. 243 din Cartea albă a Securităţii, "Istorii literare şi artistice",1969-1989).

Puterea comunistă avea o rea imagine despre Uniunea Scriitorilor, cum nici nu este de mirare. De acolo respingerea ideologizării, de acolo memoriile, protestele, scrisorile deschise, de acolo solidarizările cu cine nu trebuia, de acolo disidenţii, atâţia câţi au fost.În anii 90 conştiinţa acestor incontestabile fapte era încă vie şi nimeni nu s-a gândit atunci să numească altfel Uniunea Scriitorilor, politic mai corect. În ce mă priveşte aş rămâne la actuala (veche totuşi!) titulatură, cum cred că s-a înţeles. Dar acesta e un punct de vedere.