Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Utopia cărţii de Cosmin Ciotloş


Mircea Mihăieş îşi începe cartea despre doliul lui Leon Wieseltier cu exact aceleaşi cuvinte prin care Leon Wieseltier însuşi îşi începea, în 1997, primul articol de după anul de meditaţie impus de dispariţia tatălui său.

„Când moare un înţelept, toţi sunt rudele lui", scrie aşadar Mihăieş, citându-l pe jurnalistul american, care la rândul său citează Talmudul. E în acelaşi timp un fapt de structură şi unul de stil. Adică o marcă fermă a viziunii şi o declaraţie de ataşament niciodată reziliată pe parcursul celor aproape patru sute de pagini câte are eseul. Nu o dată, el admiră capacitatea de orientare naturală a autorului celebrului Kaddlsh în complicata reţea de reguli dictate în perioade şi în locuri diferite de învăţaţii evrei. (Cu atât mai complicată, se pare, cu cât se dovedeşte a fi plină de contradicţii interne. Dau un exemplu elementar: din mulţimea de posibile definiţii dogmatice ale acestei rugăciuni funerare, Wieseltier n-a putut găsi nici una pe care celelalte să n-o infirme. S-a văzut, deci, nevoit să-şi deducă din lecturi propriul glosar.) Nici Mihăieş nu e însă chiar străin de o atare performanţă. Dificultatea principală, în ce-l priveşte, a fost aceea de reuşi să înţeleagă exact, atât cultural, cât şi uman, sensul unei cărţi care la rândul ei constituia un filtru de surse şi de trăiri.

Despre doliu. Iată un titlu excelent care se poate rata într-o sumedenie de feluri: prin confesiune ipocrită, prin erudiţie necontrolată, prin abuz de metodă, prin exces speculativ, prin opulenţă cazuistică. Mircea Mihăieş nu cade în nici unul din păcatele acestea (deşi nu-i lipseşte cinismul de a le trece în revistă pe câteva dintre ele în capitolul al doilea, şi ultimul de altfel, al cărţii). Dacă-i adăugăm şi subtitlul, Un an din viaţa Iui Leon W., devine destul de limpede de ce. Preocupată fiind de latura morală, eseisticii lui Mihăieş îi lipseşte moralismul păgubos. Într-un anume sens, toate cărţile lui (iar Despre doliu nu face excepţie) amintesc de cele ale lui Lucian Raicu sau Livius Ciocârlie. Ca şi aceştia, nici el nu vine, în critica literară, cu instrumentele teoretice gata pregătite. Grilele de orice fel îi displac. Le cunoaşte în amănunt, dar le respinge cu fervoare. E de urmărit tirul încrucişat pe care i-l prilejuieşte, spre final, pedanteria acaparatoare a psihanaliştilor. Chiar şi tonul devine altul aici. Frazele sunt mai scurte şi mai muşcătoare. Articlierul Mihăieş nu se dezminte.

Făcând însă abstracţie de aceste secvenţe, Despre doliu e o carte a ierarhiilor. Nu a reducţiei la esenţe, ceea ce ar fi strategic greşit, ci a ierarhiilor. Instinctul critic se citeşte nu numai printre rânduri, dar şi printre litere. Dintre experienţele omeneşti, moartea e cea dintâi care-şi merită statutul liminar. Dintre cele pe care le presupune aceasta din urmă, impactul asupra celorlalţi, fie ei membri ai familiei sau ai comunităţii, doliul ţine capul de afiş. Dintre manifestările totodată societale şi intime implicate în doliu, kaddishul ebraic e mai bine normat decât oricare alta. Dintre cele ce trebuie ştiute despre kaddish, cartea lui Leon Wieseltier e vademecumul ideal. Sigur, schema mea e imperfectă şi contestabilă. Dar organizează plauzibil opţiunea lui Mircea Mihăieş, altminteri fascinantă şi efervescentă.

De ce insist asupra structurii ierarhice a analizei din Despre doliu? Pentru că, în latura ei neliterară, cartea mi se pare mai presus de comentariul gazetăresc. (De altminteri, mi se pare important să notez că, deşi a publicat, chiar în România literară, câteva fragmente de aici, Mircea Mihăieş le-a evitat pe cele mai profunde. Acelea nu pot fi izolate de întreg, nici prin decupaj, nici prin rezumat.) Ceea ce însă nu-i va opri, probabil, pe recenzenţi de la o apropiere exclusiv empatică de acest eseu. Pe deasupra, găsesc că n-ar trebui uitat un detaliu de context, anume acela că avem de-a face cu o exegeză a unei exegeze (căci, în definitiv, asta e Kaddishui lui Wieseltier prin raportare la sistemul de interpretări ale legii iudaice). Autorul însuşi e explicit vizavi de această chestiune: „Să nu pierdem nici o clipă din vedere că avem de-a face cu o carte, Kaddish, şi cu un scriitor, Leon Wieseltier. Deşi născută din zguduirea profundă a conştiinţei, scrierea înglobează şi tensiunea unei biografii fracturate. Ca în el aleph-ul borgesian, moartea tatălui devine revelatorul lumilor ştiute şi neştiute. Ea convoacă în memoria şi în conştiinţa fiului întâmplări şi texte sosite dintr-o realitate paralelă - dar o realitate aflată mereu la îndemână. Felul miraculos în care cărţile se înşiră, oferindu-se, unduitoare, cercetării, ne duce cu gândul la eterna lor prezenţă în mintea autorului. Fireşte, tânărul Leon n-a părăsit sinagoga pentru a intra direct în bordel. N-a abandonat studiul Torei pentru a se ocupa cu arderea cărţilor. Dimpotrivă, a rămas tot într-un spaţiu religios: într-o religie dominată de carte. Sau, mai bine zis, în religia postmodernă a industriei cărţii. Dar una e Cartea şi alta sunt cărţile." (p. 79)

Câteva din reflecţiile asupra Tradiţiei ar merita consemnate. Mai ales acelea care restituie analogiile dintre practica interpretării sacre şi aceea a deconstrucţiei laice. „Rolul învăţaţilor e cu atât mai important cu cât ei, prin capacitatea de a institui noi realităţi, au posibilitatea să schimbe semnificaţia textelor. Prin natura funcţiei, rabinii erau obligaţi să găsească soluţii... legale, chiar riscând să încalce prescripţiile propovăduite de ei înşişi. Această flexibilitate provenea din ceva mai adânc chiar decât tradiţia: provenea din nevoia explicaţiei raţionale." (p. 124)

Şi, dacă mai există dubii, reproduc cel mai frumos pasaj din Despre doliu, care autentifică eleganţa comprehensiunii: „Kaddish - în varianta Leon Wieseltier - este şi o «carte a cărţilor». Fără pasiunea cititului, fără talentul de a scotoci în vechi texte ritualice şi fără cunoştinţele anterioare care să-i îngăduie să înţeleagă fascinantul spectacol al confruntării între înţelepţi, cartea n-ar fi putut fi scrisă. În cel mai bun caz, autorul ar fi rămas la nivelul confesiunii îndurerate, la un fel de «autoficţiune» plină de angoase, dar nu mai mult de-atât. Or, aşa cum a fost ea publicată, ne aflăm în faţa uneia din cele mai spectaculoase inserţii în vârtejul de celuloză ce depozitează memoria evreiască a doliului şi a remediilor durerii provocate de moarte." (p. 256)

Aproape că nu există definiţie mai bună pentru cartea lui Mircea Mihăieş. Ea coboară la resorturile primare ale oricărui act interpretativ, fără a se teme de numărul sau de diversitatea adesea ireconciliabilă a opiniilor (e motivul pentru care şi vorbeşte cu suspectă încredere la un moment dat despre impresia de „blogosferă avant la lettre" pe care-o lasă disputele dintre rabini). Atâta vreme cât are în spate garanţia livrescului, chiar şi deruta devine o atracţie. Mihăieş nu se dă în lături aici de la a colecţiona pour la bonne bouche exemple de logică paradoxală. (Regulile sunt concepute cu o precizie infinitezimală tocmai pentru ca, acţionând asupra unor nuanţe, ansamblul să nu fie afectat. Excepţiile cunosc excepţii. E obligatoriu, bunăoară, ca rabinii să-şi sfâşie veşmintele în faţa mortului. Pentru eficienţă, însă, se poate admite ca acestea să fie deja rupte şi cusute la loc. Dar, iarăşi intervine un detaliu aiuritor, numai cu un anume tip de nod!). O face însă perfect aseptic, fără a se folosi de ea. Raţionamentele lui sunt ireproşabile, chiar dacă nu totdeauna uşor de urmărit.

„Un evreu e un evreu e un evreu". Aşa sună formula insondabilă prin care, cu umor, se înfăţişează altora poporul ales. După cum Despre doliu e de fapt, pragmatic vorbind, o carte despre o carte despre o carte.