Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Utopia literaturii de Alexandru Condeescu





"Căci ăti zic tie, vine focul, mă auzi?/Te aud si ce să fac eu,/ chiar dacă te aud ce să fac eu,/
Eu ce pot să fac eu?.../ Schim-bă-te ăn cuvinte, mi-a zis Daimonul,/ repede, cât mai poti să te schimbi!"

Nichita Stănescu,
Daimonul meu către mine


ăntre ctitorii unei culturi sunt descoperitori, inventatori si exploratori. Nichita Stănescu este un inventator, tip artistic la fel de rar ca ăntemeietorul. Ca si Eminescu ăn cadrul romantismului european, poate mai transant chiar, Nichita Stănescu nu seamănă cu nimeni. Este propriul său reper. Apartinând principial structurii liricii moderne, ca retea abstractă a unei paradigme literare a secolului nostru, Nichita Stănescu impune prin originalitatea expresiei viziunii sale un sistem poetic insolit si inconfundabil, rămânând ăn constiinta cititorilor si acum, la mai bine de un deceniu si jumătate de la disparitia sa, unul dintre cei mai vii poeti ai literaturii române. Fiecare carte a sa a ănsemnat ăn viata deceniilor sapte si opt un eveniment, poetul dând ăntr-un interval relativ scurt de timp, 1960-1983, o operă care a schimbat fata poeziei românesti contemporane. Ea reflectă ăn acelasi timp, ăn filigran, mitologia dramaticei experiente a artistului de geniu vietuind ăn spatiul si timpul beznei si mizeriei totalitarismului postbelic românesc.
Poezia stănesciană reia traditia liricii interbelice, făcând totodată, printr-o sinteză unică neomodernă, trecerea ăn literatura autohtonă de la modernismul ănceputului de secol spre postmodernismul sfârsitului de mileniu. Prin ea s-a petrecut ăn poezia românească, după ăntemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutatie a structurilor limbajului si viziunii poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor. Dacă pentru poetul modern existenta este o problemă de limbaj, cu Nichita Stănescu limbajul ăncepe să devină tot mai mult o problemă de existentă. ăn fine, curentele literare trec, poezia rămâne. Importantă cu adevărat pentru destinul postum al operei stănesciene este, ca si ăn cazul lui Eminescu, nu atât judecata de situare ăn istoria formelor si formulelor literare (care face acum substanta efemeră a unei noi si deloc inocente certe ăntre moderni si postmoderni), cât relevanta adevărului că Nichita Stănescu se arată a fi prin poezia sa, dincolo de prejudecăti si ăn afara mitologiei vremii, subiectul unei aventuri lirice majore si obiectul unei experiente poetice fundamentale, ceea ce dă versurilor sale coerenta si valoarea esentiale unui univers liric autonom si peren. Desi osândit să scrie ăntr-un regim autoritar plebeian, ce ridicase mitocănia si mârlănia la rang de criteriu de selectie si afirmare socială, el regăseste libertatea poeziei pure care, cu toată aura ei de artă dificilă destinată elitelor si cu toată nobila ei obscuritate a unui mesaj accesibil ăn genere numai initiatilor (sau poate tocmai de aceea), va avea ăn epocă un paradoxal impact si un neasteptat succes la publicul cât se poate de larg.
Printr-un joc specular, secund, mai pur prin trecerea umbrei materiei prin oglinda abstractă a poemului, lumea ca realitate este substituită cu lumea ca metaforă. ăn baza legii fundamentale a imaginarului poetic (enuntată ăncă de la Aristotel: cunoasterea prin metaforă a identitătii lucrurilor ăn diferenta lor) lumea dată, impusă prin decrete de către ideologii vremii drept singură si necontestabilă realitate, este preschimbată prin imaginea poetică ăntr-un univers al fictiunii mai adevărat decât cel din ănvătăturile social-istorice ale epocii.
Disputa dintre adeptii realitătii date si cei ai idealitătii visate nu este, de altfel, atât de nouă, ea are ăndepărtate si nobile origini. Căile doar de a impune realitătile si ideologiile au fost diferite ăn secolul nostru, cel al tuturor totalitarismelor. "Clasicii vedeau idei, romanticii vedeau sentimente", sustinea ăntr-un eseu din 1966 tânărul Nichita Stănescu, considerându-se astfel pe sine romantic. Se ănsela. Si unii si altii, cum ăi "denunta" Lucian Blaga ăn numele modernismului căutător al esentialului ăn zaristea metafizică, fugeau deopotrivă de realitate ăn "ideea platonică" (Zări si etape).Modernismul a fost si el la rându-i denuntat (la propriu si cu consecinte punitive imediate) ca "evazionist", "decadent" si "burghez" de dogmaticii deceniului sase, gardieni ai ănchisorilor ideologiei comuniste.
O jumătate de secol poezia românească s-a scris pe zidurile ănchisorilor. ăn loc de ferestre. O poezie de sorginte concentrationară, deci a negării realului, a evadării din timp, a refugiului ăn imaginar si vis. De la Radu Gyr si Vasile Voiculescu la Virgil Mazilescu si Cristian Popescu, poetii români si-au scris versurile pe peretii celulelor, ai subsolurilor si mansardelor, pe tencuielile apartamentelor din prefabricate, pe zugrăveala camerelor din cămine si blocuri, si, mai nou, ironic derizoriu si realist, pe varul veceurilor acelorasi ănchise ăncăperi. Se pare ănsă că acum, la sfârsitul mileniului, ănchisorile au devenit nerentabile. Lagărele comuniste s-au dovedit bugetofage, n-au mai produs decât literatură. Pe deasupra, tot mai multi autori au murit din tutun, din vodcă, din amor, simtind că-i părăsesc puterile de a mai lucra ăn tehnica trompe l'oeil decoruri fanteziste pe jegul realitătii.
Dar atunci, ăn anii '60, ani ai tineretii lor, poetii născuti ăn preajma unui război ce avea să fie pierdut de români au câstigat bătălia cu stupida poetică a "realismului socialist" creând ăn consens cu orizontul de asteptare al lectorului vremii un veritabil "mit al literaturii". ăntr-o "complicitate fertilă" - cum spunea unul dintre ei - cu cititorii prinsi si ei ăn ănchisoarea unei realităti dictatoriale si avizi de fictiune, scriitorii anilor '60 au constatat că actul cultural, literar-artistic a preluat ăn societatea contemporană lor functia compensatoare ("opium pentru popor") a credintei ăntr-o altă lume, mai bună si mai frumoasă. Kitsch-ului comunist al proiectului si programului terorizante ale unei societăti pe cât de false pe atât de aberante i se opune trăirea autentică a emotiei estetice, catharsisul eliberator al sperantei confundării vietii cu actul artistic. O utopie a literaturii ăncepea să dubleze realitatea tot mai sordidă a unei lumi fără nici un sprijin spiritual si moral, religios ori civic ăn afara artei. ăn acest spirit profund utopic s-a format noua paradigmă literară, neomodernă, a generatiei postbelice, o paradigmă a stilului ănalt, grav, ăn care până si jocul era luat ăn serios, avându-si riscurile lui. Categoria "ănaltului" si cea a "idealului de zbor" reluau si continuau mai degrabă pe orizontală, piezis, categoria "absolutului", si pe cea a "esentelor" din paradigma literară a deceniului patru, fără "metafizica transcendentală" a acesteia, interzisă ăn epocă si ănlocuită de artisti cu o transcendentă a operei care se relevă numai ăn gestul sacru al creatiei. Această stranie "metafizică a artei" dominantă ăn deceniile sapte-opt, a iscat ăn rândul generatiei postbelice o poetică a imaginarului absolut generatoare adesea de metafore complicate, oculte, ermetice, menite să comunice peste capul cenzurii un mesaj aluziv, uneori, esopic, cititorului familiarizat cu cele mai absconse limbaje simbolice.
Dacă clasicii vedeau categoriile imuabile si reci, romanticii individualitătile onirice, patetic curgând ăn durată, iar modernii esentele ultime, neschimbătoare sub forme, cu Nichita Stănescu cuvintele ăncep să se vadă, ăn sine, el vede ănsăsi structura metaforei care configurează altfel lumea*) si prin vorbirea poetică. Acest moment neomodern al generatiei de la '68 vede prin Nichita Stănescu cuvintele schimbându-se ăn necuvinte izvorând astfel o "facere a lumii fără lume" (Cain si Abel).


Trebuie o ăncăpătânare de citadin, cum ar fi spus Rilke - si Nichita Stănescu este un astfel de citadin - pentru a ăndrăzni să scrii ăntr-un vers că "existenta nu există" ori să pretinzi că după "legea acestui pământ" afirmă că "ăn străfundul fiecărui lucru nu există până la urmă decât un cuvânt" (Foamea de cuvinte). Ca ăn cearta medievală dintre "realisti" si "nominalisti", autorul Necuvintelor caută mai multă realitate ăn numele lucrurilor decât ăn substanta lor. Dar ce fel de substantă aveau oare lucrurile ăn anii '50? Artisticeste, anii acestia vor rămâne ăn istorie drept cea mai antiestetică si paraliterară perioadă. După mai bine de o decadă de propagandă ăn rime si reportaj versificat, de o minciună socială si de un fals estetic depăsite doar de impostura autorilor, obtuzitatea ideologilor si agresivitatea criticilor, poezia primului volum al lui Nichita Stănescu, Sensul iubirii (1960), constituită pe o poetică a puritătii adolescentine, a impus o autentică "retorică a diminetei" artei. El marchează editorial ănceputul "dezghetului dogmatic".
Tânărul de atunci, pentru a-si vedea tipărită poezia visată, ăn care utopia artei se va arăta mai adevărată decât cosmarul realitătii, a dat la ănceput si "cezarului ce-i al cezarului", publicând o sumă de poezii pe temă impusă, antifasciste si angajate politic. Sub acoperirea acestor neconvingătoare compuneri, Nichita Stănescu a reusit să introducă ăn cetatea rigidă a dogmatismului calul troian al structurilor poeziei moderne. ăn acelasi timp, literatura lui de sertar, binecunoscută confratilor de generatie, atestă, când si câtă s-a păstrat, seriozitatea si patosul intelectual cu care tânărul poet pregătea o veritabilă "lovitură de stat" ămpotriva poeziei oficiale, reabilitând aventura liricii moderne ostracizate de mai bine de zece ani de proletcultism. Cititorii si critica au receptat imediat noutatea si subtextul acestui debut neobisnuit, desi ăn economia volumului tributul plătit comandamentelor timpului era masiv cantitativ si vai! aproape ăn totalitate inconsistent calitativ.


Trei ani despart tipărirea celei de-a doua cărti a poetului, O viziune a sentimentelor (apărută la ănceputul anului 1964) de primul său volum. Sunt anii unei lente consolidări a pozitiilor greu cucerite de avangarda miscării de recuperare a traditiei marii poezii românesti. O bătălie cu multe meandre se dă adesea ăn surdină, rareori si fătis, cu ideologii oficiali, care-i ănvinuiesc public pe tinerii poeti că vor, nici mai mult, nici mai putin, să readucă ăn circuitul literar temele "decadente", "evazioniste" ale lui Blaga, Barbu, Bacovia. Este o acuzatie onorantă si generatia sa va face din aceasta, ăn bună măsură, emblema ănsăsi a aventurii ei lirice.
Anul 1965 este unul crucial ăn destinul lui Nichita Stănescu. Cu Dreptul la timp ăncepe marea aventură a poeticii lui singulare, volumul fiind o culme a căutărilor primei sale etape de creatie si, totodată, o ruptură profundă cu universul inaugural si senin al primelor volume. Este cartea unei sfâsietoare revelatii a singurătătii fiintei ăn lume, a căderii ăn durată si a absurdului existential, ea fiind totodată locul relevării inexorabilei dorinte de supravietuire prin cuvânt a eului stănescian aruncat ăn haosul timpului. Cu totul altceva asteptau "patriarhii" proletcultului victorios de la tânărul poet intrat atât de promitător ăn cetatea literară a vremii nimbat cu mitul prerafaelit al unui "nou Labis", mai angelic si mai seducător. Nimic mai străin ănsă structurii artistice a lui Nichita Stănescu decât poetica stihială a "magmei arzătoare" labisiene. Epoca avea ăntr-adevăr nevoie de un mit al poetului tânăr dar una din cele mai persistente erori ale criticii noastre este suprapunerea acestor două mituri ale vremii. Până la aparitia Dreptului la timp, eroarea a fost profitabilă pentru lirica stănesciană, căci ea ăntretinea confuzia asupra adevăratelor intentii ale seraficului poet. Cartea va stârni o extraordinară emulatie printre tinerii scriitori, adevăratii critici si ăn multimea cititorilor. Ea inaugurează o altă vârstă a poeziei românesti postbelice, liberă de orice prejudecată si ideologie. Cu acest titlu paradoxal, Dreptul la timp este cartea unei experiente originare a timpului si ea contine, fără ăndoială, câteva din capodoperele liricii stănesciene adunate ăntr-unul din cele mai unitare volume ale autorului, ăn vreme ce 11 elegii (1966) este titlul derutant al celei mai "sibilinice" cărti din creatia sa, unde nimic nu este ceea ce pare si "totul este inversul totului". Poetul opune universului istoric, atât cel al realitătii, cât si cel al poeziei vremii sale, un labirint al viziunii spiritului poetic reconstruind lumea ăn chip enigmatic si "manierist" din substanta abstractă a "gesticulatiei" eului liric care se descoperă pe sine, se instituie ăn lume si se salvează din curgerea timpului spre neant prin poezie. Este un mod cu totul nou de a gândi atât poetica epocii, cât si sensul existentei relevate ăn actul creatiei si, totodată, o viziune radical nesupusă gândirii oficiale, 11 elegii putând vedea lumina tiparului si gratie structurii labirintice, de "mister poetic", a volumului. De altfel, poetul nu a putut ănsela integral vigilenta cenzurii, redactia scotând din carte textul Elegiei oului, a noua. Poezia aceasta extraordinară, a somnului tragic al vietii ăn spatii concentrice, a putut fi publicată abia ăn antologia apărută pe la ănceputul anului 1968, Alpha.
ăntr-o posibilă istorie a formelor literaturii române postbelice, 11 elegii consfinteste victoria deplină a poeticii neomoderne, definitorie pentru căutările acestei generatii impetuoase, afirmate ăn anii deceniului sapte. Volumul aducea la o ănaltă formă lirică un elevat esopism al rostirii poetice, refuzând orice dogmă oficială. Obscuritatea sa oraculară din care fiecare ăntelege ce poate si ce vrea a fortat orizontul literar al vremii. Elitele si cititorii de rând s-au solidarizat ăn valorizarea semnificatiilor acestui volum dificil care ănfrunta tiparele timpului prin obturarea programatică a ăntelesurilor imediate, scăpând acuzatiilor "pe text" ale ideologilor, făcându-le imposibile interpretările sociologizante. De altfel, nici până astăzi critica nu s-a pus de acord asupra "filozofiei" poetului. Ea cade mereu ăn capcana descifrării după logica ideilor clare, ale unui sistem filozofic rational, a misterului poetic construit de Nichita Stănescu după o retorică a paradoxului liric adecvată "logicii ideilor vagi" intuitive, revelatoare prin ambiguitatea lor. Cartea fiind o adevărată "sumă" a gândirii lirice a poetului aflat la zenitul creatiei sale, comparabilă ca importantă cu locul Luceafărului ăn cadrul poeziei eminesciene, interpretarea ei rămâne mereu "piatra de ăncercare" a oricărei hermeneutici a operei lui Nichita Stănescu. ăn epocă, 11 elegii postulează ruptura totală si ireversibilă a textului poetic de orice conditionare ideologico-marxistă. Ea proclama, totodată, cu consecinte estetice mult mai productive ăn devenirea interioară a literaturii noastre postbelice, eliberarea poeziei de orice biografism si psihologism care, "realităti" fiind, cad sub incidenta determinărilor social-istorice, asadar si a conceptiei materialist-dialectice a fenomenelor. Poezia stănesciană din această perioadă a "momentului '68" este triumful imaginarului absolut ăn care mitologia eului liric populează universul poetic cu stări de spirit stranii, dureri abstracte, suferinte ale creierului, bătăi ale inimii, imagini ale timpului, viziuni ale sentimentelor, ideilor si mai ales ale poeziei ăn sine, himerică si golită de orice referinte personale, intime ori sentimentale din viata poetului. Volumul este un labirint al textului ingenios construit, as spune genial, ăn care Nichita Stănescu ănchide o ăntâmplare a vietii lui producătoare de adâncă spaimă existentială.
Este un sentiment originar acesta, de cădere ăn durată, de azvârlire ăn ireversibil. Nici un alt poet român nu a mai făcut ăntr-o asemenea măsură din răspunsurile la spaima de temporalitate materia absolută a poeziei ca Nichita Stănescu. Mestesugită din materialul rezistent al "necuvintelor", poezia sa este o ultimă "arcă a lui Noe" menită a-l salva din potopul curgerii vremii, a-l ajuta să evadeze din sorbul timpului prin care, supusi vidului cosmic, ne pierdem substanta, sinele, eul. Căzut ăn durată, el face experienta neantului existential. Spaima este atât de adâncă si rădăcinile ei atât de vechi, ăncât scriitura poetică stănesciană se ăncarcă fundamental cu functia mitică pe care Mircea Eliade o vedea ca esential destinată "vindecării de actiunea Timpului". Strigătul devine poem, poemul gest de supravietuire născut să-l nască infinit la rându-i pe poet. Nu există artist care mai mult sau mai putin constient, să nu creeze apăsat de spaima ontologică de temporalitate, dar la Nichita Stănescu strategiile lirice desfăsurate la nesfârsit pentru a ănvinge ori măcar amăgi timpul formează ăn sine ănsăsi substanta ireductibilă a liricii sale, timbrul ei inconfundabil, amestecul indicibil ăntre concret si abstract, sentimentul ciudat că poetul ănfruntă, ca Iacob pe ăngerul său, ceva invizibil pentru ceilalti, dar ăngrozitor de palpabil pentru sine. De aici si dificultatea reală de a percepe si ăntelege ăn concretul ei poezia stănesciană ăn raportarea sa permanentă la un sistem abstract de referintă: asediul temporalitătii.


Dar nu numai timpul ontologic ca durată interioară, supusă pierderii si aducerii-aminte ori timpul biologic, al fiintei fizice, care-l face pe "Omul cu M mare" să fie mereu de aflat ăn "moartea cu m mic" (Tragere la sorti) are de ănfruntat autorul Elegiilor, ci si asediul tot mai dureros si brutal al iernii timpului istoric. Sentimentul trăirii definitive sub zodia vremurilor de fier, torturante, ănfrigurate, letargice ale unei lumi pe care Orfeu (uneori sub chipul lui Amfion) credea a o fi ămblânzit odinioară prin cântecul său, ca si adânca sa descurajare, umilintă si disperare de a fi devenit poetul unei cetăti ajunse, precum Danemarca printului Hamlet, o ănchisoare fără iesire stăpânită de un anotimp al cruzimii, ăi sfârtecă sângeros, mortal si jertfelnic poemele ultimului deceniu al creatiei, coplesind aproape ăntreg universul suferintelor si pedepselor din Noduri si semne (1982).
ăncă din Oul si sfera (1967) peste poemele stănesciene ăncepe să coboare o aură melancolică, apar stări necunoscute până atunci: regretul, greata, presentimentul mortii, tristetea unei ănfrângeri nenumite; o vagă atmosferă crepusculară ănvăluie extraordinare poezii, de o arhitectură desăvârsită. Semnele acestei oboseli existentiale prefigurând o "schimbare la fată" a liricii sale sunt vizibile si ăn Necuvintele (1969) si ăn dulcele stil clasic (1970), ăn care se dezvoltă sugestii anterioare ăn tonul unei profunde suferinte fără pricină aparentă, a unei dezolări fără leac, ăn versuri făcându-si loc deja din când ăn când scene de cruzime si tortură ce vor deveni spre sfârsitul vietii atroce, insuportabile. Sado-masochismul acestor viziuni sângeroase, de omoruri ăn chinuri, schingiuiri, spintecări si decapitări se amplifică vădit (ca si inegalitătile valorice) cu Belgradul ăn cinci prieteni (1971) si Măretia frigului (1972) unde ăntr-o poezie a universului perceput printr-o durere fără nume, ăn motivele lirice se pot lesne observa acum starea de zbatere a eului, suferind de singurătate si spleen, ănfrângerea elanului spre absolut, resemnarea: prăbusirea si putrezirea calului, moartea păsărilor, sufocarea ăngerului spânzurat de propriul har si lipsit de aerul respirării sau al zborului, refuzul de a privi prin hublou. După o tăcere editorială de sase ani, cu Epica magna (1978) si Operele imperfecte (1979), dar mai ales cu Noduri si semne (1982) atmosfera sumbră, dezesperată si ănspăimântată ajunge coplesitoare ăndurerând cu asupra de măsură lumea, modificând structura universului liric, schimbându-i fundamental tonul imnic ăn apocaliptic, chiar dacă motivele si marile teme stănesciene rămân ăn principiu aceleasi dând operei unitatea si coerenta unui destin poetic major.
ăntre călăretul mistuit de flăcări din apoteoza finală a Sensului iubirii, ăntruchipare a "zeului-soare" străbătând tăriile aureolat de o maree a luminilor si seniorul "necuvintelor" zdrobindu-se ăntr-un turnir cu inexprimabilul artei poetice ("Printul căzând de pe cal/ striveste-n cădere un ănger./ E sentimentul total/ pentru care azi sânger") din Măretia frigului până la soldatul zăcând pe câmp ăntr-o baltă ănrosită raportând impersonal situatia ănfrângerii pedestre a celui ce fusese "eroul liric" al ănaltelor zboruri ("Cum stiti cu totii, căzusem de pe cal,/ si nemiscat stăteam ăn iarbă siroind ăn sânge", Nod 12) se ăntinde o traiectorie lirică tragică. Este istoria unei prăbusiri icarice ăntr-o lume bruegeliană devenită malefică si terifică, totodată, cu orizontul strâmt ca un tunel oranj inundat de o ceată luminiscentă si compactă, pe un tărâm ănghetat bântuit de haite sălbatice, acoperit de zloate murdare sub un cer apăsător si opac de unde "murise ăngerul!" si unde ănsusi daimonul ominiscient se arată ănspăimântat si urlând. Un apocalips vâscos al ninsorilor dese si al pustiului gheturilor, nu al arderilor focului, coboară ăn ultimul volum, ănfrigurând un univers al ororilor si al supliciilor ordonate de o instantă atotputernică, al cărei nume nu este niciodată rostit, mesageră a unui rău insidios si nevăzut, pretutindeni supraveghind si pedepsindu-si supusii fără de vină.


Nichita Stănescu a reusit, astfel, ca nimeni altul, să fie Poetul epocii sale. ănfrânt de real prin conditia sa muritoare, ănfricosat uneori până la greată de realitatea vremurilor sub care trăieste, poetul supravietuieste prin "dublul" său turnat ăn substanta nepieritoare a poeziei. Reprezentându-si destinul tragic, Nichita Stănescu si-l ănfrânge eliberându-se prin actul poetic de angoasa si durerea existentei. El se luptă cu ănsusi cuvântul si ăn această ămbrătisare combatantii nu se mai pot deosebi unul de altul. Este o victorie sau o ănfrângere desăvârsită, căci la Da sau la Nu cartea are paginile rupte.
Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs ăn literatura noastră o perpetuă revolutie a limbajului poetic, ăn jurul cărtilor sale dându-se o adevărată "bătălie a (neo)modernitătii". Căci a face literatură autentică, a crea o poezie pură ăncepea să echivaleze tot mai mult cu o rezistentă reală, lupta pierdută ăn afară mutându-se ăn interiorul fiecăruia. Universul imaginar al artei rămânând singurul "spatiu" mental liber, actul comunicării artistice se transformă ăn unica sansă de "evadare" fictională din ănchisoarea totalitară. ăn imanenta vidului dictaturii istorice, poezia este locul mistic al revelatiei (inspiratiei) transcendentale. Arta devine sub comunism o nouă religie unde fictiunea este divinitatea supremă si poetul profetul ei. Nichita Stănescu si-a construit cu luciditate o biografie ăn consonantă cu această Utopie a literaturii, care ăncerca să ia locul imaginii tot mai nefericite a unei lumi alunecând mereu mai jos pe panta degradării umane. ăntr-un chip pe care l-am putea numi sacrificial, el si-a asumat un rol privilegiat ăn mitologia culturală a vremii: cel al Poetului care oficiază permanent ritualul pur al Poeziei ca mod esential de a fi al său si al celorlalti. O făcea ca si cum ceilalti ar fi fost ănsetati de asa ceva, iar ei, sufocati de cotidian, terorizati de istorie si lipsiti de sperante, chiar erau. Fără de evenimente senzationale sau de "rupturi" cu puterea, fascinantă ănsă ăn "spectacolul" ei exemplar, existenta socială a lui Nichita Stănescu a devenit, ăncet-ăncet, o institutie, iar viata sa personală un bun public. Că nu a rupt public pactul cu regimul politic l-a costat pierderea premiului Nobel ăn 1980. ăn schimb, a rămas acel uimitor "fenomen Nichita Stănescu" luminând meteoric viata semenilor săi, cărora le-a dăruit si cea mai ănsemnată operă poetică a acestei ultime jumătăti de secol.
E mult, e putin?



*) "Esenta enigmei constă ăn a descrie ceva printr-o combinare imposibilă de cuvinte; nu poti ajunge aici combinând doar cuvinte; nu poti ajunge aici combinând doar cuvinte obisnuite, ci combinând metafore" (Aristotel, Poetica)