Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Şuviţa de păr de Sorin Lavric



Îşi strînsese părul într-un coc înalt, adunat în creştet, asemeni unui turban conic şi uşor dezordonat, din care se desprindeau, căzînd peste tîmple, cîteva şuvinţe răsucite în spirală, ce atîrneau pur şi simplu la întîmplare, ca şi cum scăpaseră tocmai atunci din chinga agrafelor. La prima vedere ai fi zis că o flagrantă neatenţie estetică era cauza acestei neglijenţe. În realitate, cîrlionţii aceia ciudaţi erau lăsaţi anume să atîrne aşa, spre a crea impresia voluptuoasă de dezordine aparentă fără de care orice migală cosmetică ar deveni respingătoare prin perfecţiunea ei. Privind-o, îmi dădeam seama că dozajul frumuseţii ei feminine stătea în arta de a isca mici zone de neorînduială pe fundalul unei fizionomii aflate într-o strictă ordine estetică, dar o ordine a cărei înfăţişare, impecabilă în întregul ei, ar fi fost fadă şi neatrăgătoare în lipsa acelor mici vîrtejuri de haos capilar. În fond, dezordinea sugerează lipsa de măsură, întocmai excesului pe care îl cere orice fel de rătăcire sibaritică, iar firele acelea răsucite alandala, clătinindu-se dezordonat pe obrazul şi fruntea ei, reuşeau să sugereze înmiit mai mult decît ar fi putut-o face orice gest făţiş de provocare senzuală.

Niciodată un chip feminin nu poate să reprezinte acelaşi lucru pe care îl sugerează. Mai precis, amprenta psihologică a personalităţii, adică acel indiciu al inteligenţei pe care ne-am obişnuit să-l citim pe chipul unui om şi în numele căruia vorbim despre ce anume reprezintă omul acela, amprenta aceasta nu coincide aproape niciodată cu promisiunea de voluptate pe care acelaşi chip îl poate sugera. Aşa se face că o femeie poate fi cu totul mediocră din punct de vedere psihologic, fiind în acelaşi timp strălucitoare din punct de vedere biologic, cum şi invers, o aură psihologică copleşitoare poate străluci din interiorul unui spectru biologic cu desăvîrşire fad. De aceea nu este o întîmplare că femeile de joasă spiţă îţi pot sugera ceva ce depăşeşte cu mult pragul de personalitate umană pe care ele îl reprezintă.

Femeia de joasă spiţă din faţa mea şi-a ridicat mîna la frunte, a prins între degete una din şuviţele ce-i atîrnau în dreptul tîmplei, şi, îndepărtînd-o cît mai mult de ochi, a început să o privească de la distanţă, aşa cum priveşti un obiect străin ce s-a nimerit să intre în bătaia privirii. O privea aproape mirată, cu un aer distrat de om dus pe gînduri, un om a cărui privire abia dacă întrezărea obiectul acela filiform pe care îl ţinea între degete şi căruia nu-i putea găsi deocamdată nici o întrebuinţare. Şi atunci, în clipa cînd privirea mea, surprinsă de spectacolul neaşteptat, rămăsese încremenită pe degetele cu care îşi ţinea şuviţa, în clipa aceea degetele ei au început să răsucească şuviţa uşor, într-o mişcare de alunecare de-a lungul întregului fir, pentru ca apoi, cu o mişcare lentă, cealaltă mînă, de îndată ce degetele primei mîini îi ajunseseră la capătul firului, să reia mişcarea de sus în jos, într-un gest încet de mîngîiere descendentă, ca atunci cînd vrei să întinzi o bucată de sîrmă încolăcită. Iar lentoarea acestui gest, care era atît de surprinzător pentru o femeie de vîrsta ei şi mai ales de condiţia ei, lentoarea aceea era însoţită de o expresie contrariată, aproape îmbufnată, ca aceea a unui copil care, plictisit de lipsa de prestanţă a bărbatului din faţa lui, îşi găsise de lucru în joaca aceea stranie şi lenevoasă, dar o joacă al cărei protagonist era o femeie străduindu-se să-şi alunge într-un fel plictiseala.

Privirea ei avea o tonalitate ceţoasă, fără nici un luciu de gînd şi fără nici o tresărire de umoare sufletească. Pur şi simplu îşi privea detaşată propria şuviţă de păr, răsucind-o alene şi oarecum într-o doară, ca atunci cînd, în momentele de plictis, cocoloşeşti din neatenţie între degete o bucată de hîrtie. Femeia din faţa mea era în întregime absentă, cu mintea dusă în altă parte, iar singurul semn după care îmi puteam da seama cît de departe se află cu gîndul era nuanţa mată şi opacă a privirii ei, o privire de om a cărui atenţie, ruptă de ambianţa concretă a lumii din jur, era aţintită asupra unui lumi cu totul diferite.

Femeia aceasta, atît de mediocră şi de grosolană în stofa ei umană, era sclipitoare şi irezistibilă prin potenţialul uluitor de voluptate pe care gestul i-l sugera, şi asta o simţeam în ciuda situaţiei umilitoare în care mă aflam, situaţia unui om căruia i se dădea de înţeles că nu e în stare nici măcar de atît, să întreţină atmosfera şi să ţină trează atenţia fiinţei din faţa lui. Şi totodată o priveam năuc şi oarecum încîntat, cu un fel de admiraţie nemărturisită, conştientizînd cîtă frumuseţe nepremeditată răzbătea din gestul acela al ei.

Ea nu ştia ce face, nu realiza cît de frumoasă era în timp ce, fără nici un gînd premeditat, săvîrşea gestul acela copilăresc, şi tocmai amănuntul acesta o făcea cu adevărat frumoasă, conferindu-i un nimb estetic pe care nici o intenţie ascunsă nu i-l putea adumbri. Mai mult, gestul ei nu avea nimic vulgar în sine, fiind mai curînd un tic inocent menit a omorî mai repede timpul, şi tocmai pentru că un asemnea tic era săvîrşit de o femeie a cărei grosolănie şi lipsă de pudoare o ştiam prea de bine, tocmai de aceea acest detaliu îi singulariza dintr-o dată gestul, desprinzîndu-l din suita anostă şi previzibilă a faptelor incluse în repertoriul ei zilnic.

Uitase pentru o clipă să fie vulgară, redevenind ceea ce fusese înainte de a intra într-un rol în care bărbaţii o obişnuiseră să intre. Într-un cuvînt, recăpătase starea inocentă, eminamente biologică, a unei fiinţe ieşite din regimul psihologic al servituţii erotice. Era pură biologie femeia aceasta, de aici şi farmecul ei aparte. Toate ingredientele de psihologie socială pe care viaţa le adăugase peste substanţa ei biologică o preschimbaseră într-un fenomen grosolan şi inestetic, de sub apăsarea căruia reuşea să iasă foarte rar, şi anume numai atunci cînd, copleşită de plictiseală şi nepăsare, copilul din ea îşi reclama cu deplină vigoare drepturile.

Cît anume îţi sugerează o femeie în planul imaginaţiei tot atît de mult îţi inspiră ea în planul efuziunii. Într-un fel, creaţia literară, în măsura în care această noţiune nu a fost încă acoperită de deriziune, se referă la gradul de emoţie pe care o femeie, sugerîndu-ţi o imagine anume, ţi l-a putut inspira. Ceea ce înseamnă că una reprezintă o femeie, alta îţi sugerează ea şi cu totul altceva îţi inspiră. Paradoxul face că ceea ce dorim în primă instanţă de la o femeie să fie invers proporţional cu putinţa ei de a ne inspira ceva anume. Şi numai înaintînd în vîrstă începi să vezi în femeie şi altceva decît frumuseţea de primă instanţă, adică acea frumuseţe a cărei virtute nu poate depăşi făgăduinţa erotică pe care vederea ei ţi-o poate sugera. Numai înaintînd în vîrstă poţi să începi să scrii despre o şuviţă de păr. Eu nu am putut scrie spontan despre o femeie decît atunci cînd, uitînd ce anume reprezenta ea, am putut să o privesc dinlăuntrul imaginei pe care tot ea mi-o sugerase. Şi pentru că îmi sugera o fantasmă aparte, în acea fantasmă se afla şi cauza inspiraţiei mele. Iată de ce un bărbat începe să fie creator din momentul în care, aflat în faţa unei femei oarecare, îi poate filtra psihologic biologia, convertind astfel potenţialul de sugerare în potenţial de inspirare.

Ceea ce-i totuna cu a spune că lucrurile aflate în faţa mea nu coincid niciodată cu lucrurile pe care le am înaintea ochilor. Cele dintîi sînt în chip aievea şi ele pot eventual să reprezinte ceva, în schimb celelalte sînt în mine şi sînt rezultatul unui act de sugerare la capătul căruia pot sau nu pot să simt gustul inspiraţiei. Prin urmare, o şuviţă de păr, oricăt de mult ar însemna ea pentru posesoarea ei, nu reprezintă pentru mine nimic cîtă vreme nu-mi poate sugera acea promisiune pe care să o resimt ca pe o fantasmă. Şi tot aşa, oricît de multe înţelesuri mi-ar sugera aceeaşi şuviţă de păr, ea nu va începe să aibă o virtute estetică decît în măsura în care, graţie fantasmei pe care mi-a sugerat-o, poate totodată să-mi inspire o stare sufletească. Din acest moment emoţia s-a declanşat şi, odată cu ea, şi actul creaţiei literare. Dar asta numai dacă pudorile noastre de fiinţe debile nu ne îndeamnă să ne ruşinăm prea mult la auzul noţiunii de creaţie literară de sorginte erotică.

O femeie este cu atît mai preţioasă cu cît puterea ei de a sugera imagini îţi poate inspira nişte emoţii pe măsură. Iar drama feminismului este că-mi cere să privesc şuviţa de păr ca şi cum ar fi ruptă de condiţia biologică şi psihologică a femeii, adică independent de virtutea ei sugestivă şi inspirativă. Cu alte cuvinte, îmi cere s-o privesc nu biologic, cu atît mai puţin psihologic, ci numai ideologic şi egalitar, căci altfel, în caz contrar, şuviţa de păr, înfăţişată doar în lumina calităţilor estetice ale purtătoarei ei, devine un prilej de asuprire socială pe baza unei diferenţe de tip erotic. Şi atunci este numai vina mea că am putut s-o privesc pe tîrfa aceea cu ochiul discriminator al unui literat degenerat, un literat a cărui ideologie este atît de înapoiată încît, din cauza ei, mi-a putut cădea cu tronc frumuseţea îndoielnică a gestului de a răsuci alandala o simplă şuviţă de păr.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara