Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Vă împrieteniţi uşor? de Mircea Mihăieş

Se spune că adevăratele prietenii, "prieteniile pe viaţă", se nasc în copilărie şi adolescenţă - cel târziu în prima tinereţe. Probabil. Dar nu în exclusivitate. Pot aduce, din propria mea biografie, exemple din fiecare segment temporal al existenţei. Şi nu sunt singurul. În cazul meu, ar fi de semnalat o ciudăţenie: mulţi dintre cei de care m-am simţit ulterior apropiat, iniţial mi-au fost profund antipatici, dacă nu chiar mai rău de-atât. Mi-am cunoscut aproape toţi prietenii din copilărie în situaţii conflictuale - pe maidan, pe terenul de sport, în curtea şcolii. De regulă, prietenia noastră urma un drum limpede trasat: de la înjurături şi bătăi lipsite de menajamente, la dialog şi afecţiune.

Cel dintâi exemplu care-mi vine în minte este al unui copil de vreo zece ani, cu un an mai mare decât mine. Părul lui era de-un blond atât de intens, încât părea alb. Şi, în unele zile de vară, pe la mijlocul lui august, devenea argintiu. Frecventam aceeaşi şcoală, el la secţia maghiară, eu la română, şi străbăteam o bună parte din drum împreună."Împreună" e un fel de-a zice: el pe partea stângă a străzii, eu pe dreapta. El, cu vreo sută de paşi înainte, eu în urma lui. El, cu o geantă de piele într-o mână şi cu o minge de fotbal sub braţ. Eu, cu un ghiozdan în spate, plin de cărţi şi caiete, care mă făceau să mă târâi sub greutatea lor. El, cu pas elastic, de învingător, evident arogant şi sfidător, eu, copleşit parcă de toată greutatea universului. Din când în când, se uita în spate şi, ca la comandă, începeam să ne privim cu duşmănie.

Nu mai ştiu exact cum s-a întâmplat, dar secvenţa pe care-o am în minte e o bătaie orbească, năucitoare, cu picioarele şi pumnii, în urma căreia am ieşit învingător. Am constatat, în timp ce-i căram la pumni cu nemiluita şi-l trânteam fără milă pe terenul de fotbal, că de fapt era nu doar extrem de fragil, ci lipsit de orice forţă. Felul în care umbla, mândru, drept, elastic, era doar ambalajul unei sensibilităţi pe care aveam să i-o descopăr apoi, pas cu pas.

Ne-am împrietenit în casa lui: constatasem că în cursul bătăii, el fiind la pământ şi eu pocnindu-l cu sete, m-a izbit cu o piatră în cap şi a început să-mi curgă sânge. A ţinut să mergem imediat la el, spunându-mi că mama lui avea să mă panseze. Am purtat decenii în şir urma acelei răni, undeva între frunte şi tâmpla stângă. Mama lui, pe care, de asemenea, o ştiam din vedere, era un spectacol: şatenă, mlădioasă, zâmbitoare, părea o vedetă coborâtă din filmele mute ale anilor '20. Era genul de femeie pe care o întâlneai destul de frecvent în Ardeal şi Banat până prin anii '70, când a fost înlocuită, pe de o parte, de "femeia cu sacoşe", pe de alta, de tânăra dezinvoltă şi total lipsită de cochetărie.

Ei bine, mama viitorului meu prieten avea din abundenţă şi cochetărie, şi umor, şi dezinvoltură. Purta părul tuns scurt, ŕ la Mary Pickford în anii maturităţii, şi nu ţin minte s-o fi văzut vreodată altfel decât cu ţigara în gură. Era mereu înconjurată de bărbaţi, juca în neştire cărţi şi remy, iar când nu făcea nici una, nici alta, citea, în poziţia picior peste picior, nesfârşite fascicole din romanele sentimentale ce invadaseră piaţa europeană între cele două războaie. Citea, de regulă, în germană şi maghiară, dar se descurca la fel de bine în română şi rusă. Cu gesturi experte, a dezinfectat rana cu iod, apoi mi-a înfăşurat în jurul frunţii un sul întreg de bandaj - pe care aveam, de altfel, să-l port cu mândrie zile în şir.

Mulţi dintre prietenii de azi din viaţa culturală mi-au fost mai întâi adversari intratabili. Ţin minte şi-acum cu câtă fervoare încercam să-i demonstrez lui Cristian Tudor Popescu eroarea poziţiilor sale ideologice. (I-aş demonstra-o şi acum.) Am trimis, de-o parte şi alta, suficiente ghiulele încărcate cu venin pentru ca atunci când ne-am întâlnit prima oară faţă în faţă să izbucnim amândoi în râs. Era evident că nici eu nu aveam atât de multă dreptate în "justiţiarismul" meu agresiv, după cum el însuşi nu era bestia neagră în cerul gurii identificată în textele din "Adevărul" ori în figura încruntată de killer de la televizor. Lucrul care continuă să mă deranjeze e veritabila şcoală pe care a făcut-o: şi a făcut-o în sens negativ, pentru că imitatorii săi îi copiază impetuozitatea şi stilul casant de a rosti replicile, dar nu reuşesc să împrumute şi nuanţele de fundal, subtilităţile de planul al doilea care dau - de cele mai multe ori - poziţiilor sale consistenţă şi raţionalitate. Regret, de asemenea, că Nicolae Manolescu n-a găsit de cuviinţă, în marea sa Istorie critică a literaturii române, să-i acorde locul pe care cred că-l merită între prozatorii generaţiei lui.

Nici cu Ioana Lupea, admirabila editorialistă de la "Evenimentul zilei", n-am avut altă istorie. O ştiam din relatările lui Dorin Tudoran, îi citisem destule articole în perioada când scria la "Cotidianul" şi fiecare dintre ele îmi sporea antipatia. Scria bine, argumenta tăios, dar concluziile mă călcau pe nervi. În perioada când am colaborat eu însumi la ziarul fondat de Ion Raţiu nu m-am sfiit să mă iau la harţă cu unele din articolele sale, în care descifram un stângism enervant şi-un soi de "corectitudine politică" la care reacţionez brutal. În câteva luni, am constatat însă că poziţiile noastre sunt mult mai apropiate decât păreau şi că tânăra mereu zâmbitoare - un zâmbet ca de sfredel, care pătrunde prin tine şi vede până hăt-departe - era total diferită de imaginea pe care mi-o făcusem.

În plus, în lumea jurnalismului de la noi, învăţat pe picioare, e mai mult decât reconfortant să descoperi o tânără interesată şi de aspectele teoretice ale politicului, economiei şi vieţii spiritului. Ioana Lupea scrie bine şi convingător pentru că ideile ei stau pe-un strat solid de informaţii asimilate prin lectură, şi nu luate pe nemestecate de pe internet. Astăzi, îmi face mare plăcere să stau cu ea de vorbă. Lucidă, plină de imaginaţie, neintrând niciodată în panică, e partenerul ideal pentru orice discuţie în care vine vorba de politică, morală şi zădărnicia universului în care trăim. Cred că după ce va epuiza câteva etape în zona publicisticii, va deveni o "mărturisitoare" detaşat-febrilă asupra lumii noastre - în stilul lui Edmonde Charles-Roux. Demonul literaturii e prea puternic cuibărit în ea pentru a nu ieşi, mai devreme sau mai târziu, la suprafaţă.

Dacă ar fi să-mi găsesc o calitate, ei bine, cred că pot să mă laud că am pierdut foarte puţini prieteni. Mi se reproşează adeseori că-mi apăr prietenii chiar în situaţii când ei par de neapărat. O fac însă dincolo de conjuncturi. O fac în numele adevărului adânc pe care-l ştiu despre ei. Nici unul din prietenii mei foarte apropiaţi - de la Adriana Babeţi, Valentin Constatin, Silviu Lupescu, Ioan Morar, la H.-R. Patapievici, Vasile Popovici, Eugen Suciu ori Vladimir Tismăneanu - nu-mi sunt dragi exclusiv pentru calităţile lor pur umane. Am şi o adâncă admiraţie intelectuală pentru fiecare dintre ei. Sunt minţi strălucite, în faţa cărora rămân adeseori uluit. Am trecut cu fiecare dintre ei prin momente unice, în care am simţit nu doar o indestructibilă solidaritate umană, ci şi un sentiment inanalizabil în care căldura, inteligenţa şi bunătatea sunt decisive.

Ar mai trebui, poate, să spun că aceşti prieteni ai mei, care se cunosc între ei, nu se află neapărat, fiecare cu fiecare, în relaţii ideale. Sunt, din acest punct de vedere, un fel de sac de box, un încasator al loviturilor pe care din eleganţă, bună-creştere sau prudenţă nu şi le aplică direct. Probabil ştiu că rezist bine "la tăvăleală". Sau, şi mai sigur, intuiesc în mine un bun aspirator de enervări, frustrări şi nevroze.

Nu-mi dau seama unde ar trebui să-i pun pe această listă pe singurii doi oameni în faţa cărora spiritul meu critic - altminteri, cred că destul de ascuţit - se frânge ca o surcică: Nicolae Manolescu şi Dorin Tudoran.

Dacă ar fi să răspund întrebării din titlu, aş face-o în felul următor, poate patetic: nu, nu mă împrietenesc uşor. Dar când o fac, mă împrietenesc pe viaţă

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara